Locuri pe unde tu nu te plimbi. Am fost pe şi pe sub podul de la Gara Mică

Ideea era de fapt să găsesc locuri care să concureze ceea ce este numită nu neapărat justificat, „cea mai frumoasă stradă din Sibiu” dar pe drum m-am gândit că sunt destule locuri în Sibiu care ar putea concura la opusul. Adică nu neapărat candidate la titlul de (mai mult sau mai puţin) „cea mai urâtă stradă din Sibiu”. Dar un loc pe unde nu îţi vine să te plimbi atunci când îţi vine să te plimbi. Asta pentru că Sibiul nu e neapărat zona centru cea strălucitoare şi turistică. Este mult mai mult şi mai puţin cunoscut. În căutarea acestui „mult mai mult” am pornit noi. Sunt locurile pe unde tu nu te plimbi, dar care există. Tu nu te plimbi, noi da. Cum e pe acolo? Păi până te duci tu, îţi spunem noi.

Pe sub podul de la Gara Mică – dus

Pe harta oraşului, aici se termină str. Lungă şi începe Calea Şurii Mari. Podul a fost ridicat în anii ’70 şi era menit să fluidizeze circulaţia auto prin desfiinţarea trecerii de nivel cu barieră care era atunci. Pe sub el, este loc unde te poţi plimba. Adică te poţi plimba mai lejer decât pe Centumvirilor, unde trebuie să faci non-stop loc maşinilor care circulă pe acolo ca pe drum naţional. Pe aici, maşinile ori nu merg, ori stau. Stau pentru că sub pod este o parcare şi nu merg pentru că traficul este sus, pe pod.

Foto: Dumitru CHISELIŢĂ

Foto: Dumitru CHISELIŢĂ

Atmosfera aici este de orice altceva decât de Sibiul pe care îl ştii tu. Încep periplul pe o alee, coborând câteva trepte care au prins şi zile mai bune. În stânga, am podul cu „faţada” desenată cu graffiti (interesant, aici nu e deranjant, e periferie, nu centru) din care unul cu îndemnul „pune inimă” şi cu trotuarul blocat, evident de o trotinetă. În dreapta am spatele unui bloc din seria „noi construcţii în Cartierul Terezian” pe care, la un moment dat, încă mai era amplasată o placă cu numele vechi al străzii: „11 Iunie”. Pot spune că pe porţiunea aceasta e mai multă vegetaţie decât în Piaţa Mare, ceea ce e un câştig. Sub pod, parcarea este un simbol al libertăţii de aşezare, maşinile staţionând unele ordonat, altele care-cum şi nu neapărat în ordine. Sunt păzite de un motan, alb-gri, corcitură cu ceva de rasă, mai mult circumspect decât speriat de prezenţa mea. Singura clădire remarcabilă este biserica ce poartă hramul Sf. Mina, despărţită de pod de o parcare ce ar face să saliveze pe toţi locuitorii din centru ori din Hipodrom, pentru că este destulă şi destul de liberă. Pe vremuri, aici, era nimic combinat cu gunoaie şi ceva focuri de la taberele de homeleşi. O altă clădire fostă importantă, acum doar prezentă, este Halta Sibiu, cunoscută în trecut ca „Sibiu-Fabrici” şi mai ales ca „Gara Mică” (în opoziţie cu „Gara Mare”, cea de la… Gară). Acum e pustie, nefiind oră de venit trenuri nici pe relaţia Copşa Mică, nici pe Vinţu de Jos.

Foto: Dumitru CHISELIŢĂ

Când faci lucruri în premieră

Mă socotesc un om al locului când e vorba de Sibiu, om care a călcat la pas oraşul în lung şi în lat, Dar nu m-am putut lăuda până acum că am urcat şi coborât pe rampele podului de la Gara Mică. Ei, acum am reuşit şi asta. La modul în care este conceput podul, acestea sunt, o pot spune direct, mai mult cu valoare estetică decât utilitară. Da, poate că erau bune la vremea când transportul feroviar mai conta, iar călătorii din Terezian şi Marmeladă se înghesuiau la motoarele care opreau aici pentru a-i duce la Ocna. Ce-i drept, şi pe viaduct circulă puţină lume pedestră, ca dealtfel şi în oraş. Că mai uşor e să mergi pe bandă, la sală (şi pe bani) decât pe jos (şi gratis). Totuşi, aceste două pasaje m-au surprins plăcut. Adică nu sunt cum mă aşteptam. Preconizam că sunt imposibil de folosit, că sunt un fel de WC-uri publice pe mai multe nivele combinate cu pubele de gunoi neridicat de decenii. Nu a fost aşa, cu excepţia câtorva graffiti-uri din perioada pre-pandemică (era marcat anul 2020) locul este curat, treptele sunt în majoritatea lor întregi, doar una-două bălţi, plus că balustradele sunt întregi. Coborând pe prima, ajungi fix la gardul rampei cu containere de gunoi colectat selectiv. Dacă o alegi pe cealaltă, ajungi într-un loc înghesuit, întunecat şi umed care nu a mai văzut soare de la edificarea viaductului. Observ toate acestea sub ochii curioşi ai consumatorilor exteriori de la cele două baruri care rezistă acolo încă din primii ani ai privatizării, destul de mulţi pentru acea oră şi care nu sunt ostili, mai mult ca sigur graţiei distanţei dintre noi. Din această „casă a scărilor” poţi admira… acoperişul haltei cu hornuri cu tot, care nu de fapt spune nimic, o porţiune din gard din plăci de beton model CFR şi o bucată de grădină, cu vie.

Foto: Dumitru CHISELIŢĂ

Resturi rămase de pe când aici nu era pod şi ceva spaţii comerciale

Surpriza este atunci când cobori complet, pentru că, fix sub pod, este o porţiune pietruită care, după toate probabilităţile (oricum nu cred că vreun cercetător va infirma sau confirma asta) este o parte din pavajul vechii căi a Şurii Mari, marcată complet involuntar, de parcă cine ştie ce vestigiu antic ar fi. La fel, pe rampa de urcare-coborâre, tronează, cam strâmb, un telefon portocaliu, din acela pe cartelă, cu cablul smuls. Ceva mai încolo, încă mai există vechiul pod (oare el era?) care traversează Rossbach-ul, cursul de apă cu cel mai pocit pronunţat nume (ba Rotbah, ba Rozbah, ba Rozbav). Podul e păzit de un câine din categoria „al tuturor”, suficient de plictisit ca să nu facă gălăgie când trec străini ca mine.

O clădire cu o valoare chiar istorică, devenită parte dintr-o gospodărie, este, dacă nu mă înşel cu privire la destinaţie, vechea casă a vechii bariere, acum protejată de un gard acoperit cu o copertină de tablă.

Foto: Dumitru CHISELIŢĂ

Un alt aspect interesant, care face ca locul acesta să fie unic, este că sub pod şi umbrite de pod, sunt spaţii verzi. Parcele în faţa fiecărei case, unde, cumva, cresc arbuşti şi alte elemente de vegetaţie. Cum şi de unde îşi iau ele lumina de la soare, nu mă pot gândi acum.

Foto: Dumitru CHISELIŢĂ

Foto: Dumitru CHISELIŢĂ

Chiar dacă aici ar fi o poartă, sau, na, portiţă, de intrare în oraş, care înseamnă şi loc cu multă lume care se duce şi vine, spaţii comerciale nu prea sunt. Da, îmi amintesc cum, la un moment dat, Halta Sibiu a devenit magazin de haine. Iar dacă merg mult în timp, parcă pot localiza şi Bufetul „Prahova”, un fel de frate al lui „Dorna” din Lazaret. Ei, Prahova a fost „tunat” şi dezvoltat, devenind pizzerie – „Diavola”, vizavi este un fost magazin-bar cu de toate, tipic anilor ’90, nulit „La Viaduct”, care, dacă de uiţi de sus, mai are pe acoperiş o reclamă la berea „Sadu”. Pe una din case, la fel, încă mai există o firmă uzată care te anunţa că aici exista un cazan de făcut rachiu. BA e şi un capac de cazan de rachiu, în stilul vechilor firme ale meşteşugarilor sibieni. Dacă adăugăm şi cele două baruri de dincolo de linii (nu le-am fotografiat, ia ghici de ce), reiese că, totuşi, măcar dacă ai ajuns aici, ai ce mânca şi ce bea, asta în niciun caz la preţurile din centru. Tot dincolo de linii, mai găseşti o carmangerie cu nume interesant „La Busu” (sau „Buşu”?) şi o clădire cu firma „Paradisul Dulciurilor” dar cu poarta închisă. Dar dincolo de pod, pe Lungă ai destule spaţii comerciale.

Foto: Dumitru CHISELIŢĂ

Pe sub podul de la Gara Mică – întors

Mă decid să mă întorc „în oraş” pe partea cealaltă a „străzii” sau maid egrabă pe sub porţiunea cealaltă de pod. Interesant, partea de drum care ar duce spre Obor dă într-o… poartă din aceea din fier forjat cu ecran din plexiglas. Dar ce te miră mai mult aici este cum acele case pot rezista fix în „buza” podului şi câtă linişte pot avea locuitorii de acolo. Probabil răspunsul stă în ferestre, care parcă nu arată că dincolo de ele ar fi vreun semn de viaţă.Or sta oamenii în camerele mai din spate…

Remarc că unele case sunt destul de vechi, din cele care au prins drumul de dinaintea viaductului. Altele au fost modernizate. Probabil cea care a mai rămas la stadiul „original” este cea de pe colţul cu str. Sălciilor, ale cărui obloane de fa ferestre sunt chiar „istorice”. Ocolesc din nou, preventiv, zona barului ca să nu generez suspiciuni cu privire la cine sunt şi ce/de ce pozez, trec liniile, remarc fostul WC de la staţia CFR (din acela „cu tălpi”, acum încuiat) şi fosta cişmea (acum închisă) şi traversez. Revin pe traseul iniţial pentru a continua, întins spre str. Lungă şi „civilizaţia ei”.

Dincolo de calea ferată deja domină „civilizaţia”: blocuri multietajate, unul cu 8 etaje, altul cu patru etaje plus mansardă, stilul ceauşist târziu cu ornamente din sticlă din aceea model „fund de borcan”. Câţiva paşi şi am scăpat de umbra viaductului ajungând la loc deschis.

A fost o experienţă interesantă. Şi pun pariu că sunt mai multe locuri de genul acesta prin Sibiu, care aşteaptă o ieşire din anonimat. Ne oprim aici, vedem noi pe unde mai mergem data viitoare.

Foto: Dumitru CHISELIŢĂ