A fost sau nu? Casa de pe Reconstrucţiei care ar fi fost „Vechea şcoală românească”, unde a predat Gheorghe Lazăr

„Vechea şcoală românească” nu a avut un sediu stabil. Aici, (adică acolo) pe Reconstrucţiei, a funcţionat conform unor surse, doar zece ani (conform lucrării „Învăţământul sibian. Repere istorice şi documentare, a cercetătorului Ioan Popa), din 1811 până pe 1821, clădirea fiind una închiriată. Din 1821, şcoala se mută la o casă de pe Heltauergasse acum str N. Bălcescu nr. 7. Deci din nou avem o clădire de la 1850 care de la 1821 nu a mai fost ceea ce spune placa memorial-informativă şi narativul oficial că ar fi fost.

Apropo de „preparandie”, aceasta era un fel de şcoală pedagogică-teologică, un seminar, în cazul nostru, ortodox. Termen nefolosit în comunism (care era ostil oricărei credinţe, mai ales cea ortodoxă), de unde şi transformarea titulaturii obiectivului în „vechea şcoală românească”, o denumire din care se poate înţelege orice. Din aceeaşi lucrare aflăm că seminarul teologic-pedagogic ortodox din Sibiu (preparandia, n.n.) era, în secolul al XIX-lea, cea mai importantă şcoală românească din actualul judeţ Sibiu.

Se pare că a fost întemeiată (nu sunt sigur dacă în acel loc marcat acum ca monument istoric) la 1786, deşi se mai vehiculează anii 1808 sau 1811. Tot de aici aflăm că, la „preparandie”, cursurile de pregătire pentru preoţi şi învăţători au fost iniţiate de către Dimitrie Eustatievici, printre altele autorul primei gramatici a limbii româneşti, cu studii la Kiev, secretar al episcopilor sârbi ai Transilvaniei (până la Sf. Andrei Şaguna nu a existat mitropolit) director, la 1786 al şcolilor ortodoxe („neunite”) din Transilvania şi organizatorul primului curs pedagogic-teologic ortodox din Sibiu.

La această şcoală ortodoxă a fost „angajat”, după ce a fost sfinţit diacon, Gheorghe Lazăr. Sub oblăduirea lui, se spune că a crescut aici şi calitatea învăţământului”.

Dumitru CHISELIŢĂ

În primul deceniu al secolului al XIX:lea se ţineau două „module” de curs. Unul pentru cei care doreau să devină preoţi, altul pentru cei care doreau să fie profesori/dascăli. Doar cei care au absolvit iniţial cursul de „normă” (pentru a deveni profesori) erau admişi la cursurile de preoţie. Aceeaşi sursă ne spune că practica pedagogică se făcea la şcoala românească din cartierul Iosefin, cea de lângă Biserica din Groapă.

În 1811, Gheorghe Lazăr este numit să conducă cursurile de preoţie, el primind pentru aceasta 200 de florini pe an, pentru a se specializa în teologie la Viena. El a îmbunătăţit calitatea cursurilor, ele fiind extinse de la o lună şi jumătate la şase luni, câte şase ore pe zi. Lazăr preda viitorilor preoţi materii ca dogmatica, morala, cântările bisericeşti, tipicul şi practica liturgică şi a solicitat la 1812, chiar elaborarea unui regulament intern.

Numai că relaţiile lui Lazăr cu episcopul ortodox Vasile Moga s-au înrăutăţit, motivele invocate fiind mai multe, îmcepând cu opoziţia episcopului faţă de scrierea latină continuând cu un conflict fizic cu una dintre „pilele” episcopului, pe nume Ioan Fechetici, la 19/31 iulie 1814 (Lazăr l-a mustrat, Fechetici l-a luat de guler şi l-a trântit de perete). Punctul culminant a fost un toast al lui Lazăr în cinstea lui Napoleon Bonaparte (adversar al austriecilor), rostit într „într-o grădină publică a oraşului” (mai exact grădina „Flora”), la 9 iunie 1815. Aceste incidente au picat fix cum trebuie pentru ca Lazăr să fie demis din funcţie şi, pe româneşte, aruncat pe drumuri inclusiv cu „probleme la dosar”, fiind „aranjat” într-un raport al Cancelariei Aulice de la 1815 ca fiind „neastâmpărat, pornit spre excese, nesocotit, arogant, clocotitor de mânie, nesupus, neglijent, cu o neîmpăcată pornire către patima beţiei”. La 1816 părăseşte Sibiul pentru a face treabă mai bună la Bucureşti, unde pune bazele învăţământului românesc. În locul lui, la cursul teologic de la „vechea şcoală românească”, este numit fix Ioan Moga, nepotul episcopului Vasile Moga.

O casă a lui Brukenthal? Clădirea nouă care nu mai e cea veche…

Mai multe hărţi, începând cu Ridicarea Topografică Iozefină de la 1764-1785 plus altele mai recente, arată că acolo, la capătul actualei străzi Reconstrucţiei fostă Podului (Brückengasse), înainte de ceea ce era Uliţa Ţigăniei (Ziganiegasse) exista o casă cam pe acelaşi loc. Ca o coincidenţă, Brukenthal a avut în proprietate o casă fix în acel loc. Din câte s-au adunat până acum, reiese că este vorba de „locaţia” despre care vorbim şi care a fost, într-adevăr locul unde a funcţionat „preparandia” ortodoxă unde a predat marele cărturar al românilor, Gheorghe Lazăr.

Dumitru CHISELIŢĂ

Numai că vechea clădire a fost modificată, în stil neogotic, la mijlocul secolului al XIX-lea, deci nu mai arată aşa cum era pe când aici dădea Lazăr lecţii viitorilor preoţi şi dascăli.

Faţada aduce mult cu cea a Casei „Hermes”, actualul muzeu „Franz Binder”, din Piaţa Mică 11, ceea ce dovedeşte un lucru: că ambele au fost „lucrate” în aceeaşi perioadă, probabil de către acelaşi arhitect (mai avem în Sibiu destule clădiri „surori” ca stil). Casa „Hermes” a fost inaugurată la 1867. Deci e foarte clar că la 1867 nu avea ce şcoală românească, preparandie, seminar ortodox sau orice unitate de învăţământ românesc acolo.

Un detaliu interesant este că într-o pictură de la 1933, realizată de către Karl Eduard Closius, care arată partea din spate a clădirii, cea dinspre curtea interioară, vedem o intrare cu un ancadrament ornamentat, flancată de două statui. Una îl reprezintă pe zeul războiului – Ares/Marte, cealaltă pe Atena/ Minerva (în principal zeiţa înţelepciunii). Statuile sunt din secolul al XVIII-lea şi se aflau iniţial în curtea unei case de pe actuala stradă a Mitropoliei, fostă Măcelarilor (Fleischergasse), casă demolată în 1913. Cu această ocazie, pentru a fi salvate, cele două statui au fost demontate și amplasate în grădina casei de pe str. Reconstrucției nr. 35. Sunt statzule care acum se află în gangul de la intrarea în Palatul Brukenthal din Piaţa Mare.

Cercetătorul Marian Bozdoc, autor al volumelor „Istoria clădirilor comerciale ale Sibiului”: 1790-1990″ ne-a confirmat că actuala clădire datează de la mijlocul sec. XIX, din aceeaşi perioadă în care s-a construit casa din Piața Mică Nr. 11 şi că vechea casă într-adevăr apare prima dată pe harta topografică iozefină. Referitor la urmele clădirii anterioare de pe acest loc, el spune că această casă „cu siguranţă” înglobează vechea casă care exista aici din sec. XVIII. Cel puţin până acum, nu este sigur cât s-a mai păstrat din vechea casă, dar, conform planului clădirii, pivnița nu se întinde pe sub toată casa, de unde se poate trage concluzia că vechea casă se întindea pe dimensiunile pivniței. „Având în vedere că a fost în proprietatea lui Brukenthal nu putea fi o casă mică. Eu cred că în sec. XIX clădirea doar s-a extins, atât pe lățime cât și pe lungime și s-a modificat fațada”, ne-a spus Marian Bozdoc.

O restaurare necesară

Cel puţin până în 2012, casa unde a funcţionat (cumva) „vechea şcoală românească” era într-o stare nu tocmai remarcabilă. Un articol publicat în Tribuna pe 23 ianuarie 2010 o descrie ca „Monument al ruşinii şi al uitării”. „…Arată într-un hal fără de hal. Noroc cu arborii din faţa ei care o mai maschează de ochii trecătorilor. Dacă, totuşi, vreun turist curios va ajunge şi pe această stradă şi se va opri în faţa acestei case şi dacă va avea şi un aparat foto, este uşor de înţeles cu ce imagini deplorabile va pleca”, se arată în text. O imagine din 2008 arată faţada casei ca fiind într-o stare deplorabilă, cu pete de umezeală, tencuială căzută, ţevi şi cabluri întinse inestetic, cu încercări de renovare a câtorva porţiuni ale clădirii.

Modificările încep se pare, din 2013, când la 22 aprilie, Primăria emite Certificatul de Urbanism nr. 734, pentru „renovare faţadă imobil” (solicitant Tabrea Nicolae). Cert este că în 2019 locul deja arăta altfel. Gardul vechi a fost înlocuit cu unul nou, din fier forjat nu ştiu cât de încadrabil estetic în peisaj, la fel ca şi poarta. Curtea din faţă a fost şi ea „lucrată”, terenul „viu”, la origine probabil grădină de flori sau simplu gazon cu iarbă naturală, fiind regularizat şi acoperit cu un strat de pietriş cu o porţiunie mică, îngrădită unde sunt câteva plante ornamentale, care nu prea oferă un aspect prea istoric locului. Din păcate, placa memorială este complet invizibilă dinspre stradă, adică, în fine, vezi, dacă insişti, că există o placă din marmură pe care ar putea scrie ceva. Iar noul gard şi noua poartă, chiar dacă mai utile (ca gard şi ca poartă) au partea lor de contribuţie în a te împiedica să vezi mai detaliat acest monument istoric.

Dumitru CHISELIŢĂ

Ca o paranteză, aici este menţionat ca fiind (nu ştim dacă mai e) sediul PFA Merca Lucian – Rusalim, având ca activitate transporturi cu taxi-ul. Tot aici este trecut sediul firmei O.L. Strategic Business S.R.L. care avea ca activitate „alte activități poștale și de curier”. Asta ca un detaliu.

Mai urmează ca istoricii şi cercetătorii să stabilească exact: cât din casa actuală este ceea ce a fost şcoala românească pedagogico-teologică de la începutul secolului XIX, pentru a avea siguranţa că placa aceea are dreptate sau nu ori măcar reflectă cât de cât ceva real. Sau care este paradoxul ca o clădire construită la 1850 – 1900, aşa cum apare în Lista Monumentelor Istorice – document oficial până la urmă, să găzduiască o şcoală de la 1815. O soluţia ar fi schimbarea plăcii care oricum este veche şi cenzurată conform cerinleţor vremii socialiste, cu ceva mai la zi şi mai clar ca informaţie.

Oricum dacă treceţi pe acolo aruncaţi o privire şi la casa aceasta, monument pe merit sau nu, şcoală românească sau loc unde a fost o şcoală românească. Face totuşi parte din istoria Sibiului şi a României.

Oare partea dinspre curtea interioară o mai avea uşa aceea cu ancadrament frumos ornamentat? Nu ştim poate proprietarii au mai multe detalii…