Cristian Erbașu: „2025 va fi un an de test pentru constructori; rezistă doar cei cu capital și resurse proprii”

Cristian Erbașu, CEO Construcții Erbașu, a descris pentru cititorii Tribuna perioada de constrângeri majore și cum anumite proiecte pot fi salvate chiar de constructori, dacă au capacitatea de a le susține financiar. Revenirea pieței va fi graduală în orizontul de timp 2026–2027. Liderul din construcții subliniază că firmele solide, cu capital propriu, resurse umane și utilaje, vor avea un avantaj decisiv, în timp ce firmle dependente de resurse externe riscă să dispară. Erbașu atrage atenția asupra pierderii forței de muncă calificate, a oportunităților ratate din PNRR, a nevoii de predictibilitate bugetară, precum și a rolului pe care statul român ar trebui să-l joace pentru facilitarea accesului companiilor române la programul de reconstrucție a Ucrainei.

Din ce perspectivă priviți piața de construcții, care după o perioadă bună în care companiile au acumulat capital și liderii și-au consolidat pozițiile în piață, a traversat episoade de pandemie, război, pachete de măsuri fiscal-bugetare care pun presiune pe industria construcțiilor. Cum vedeți finalul lui 2025 și 2026?

Cristian Erbașu, CEO Construcții Erbașu: 2025 va fi un an cu un final greu, cu constrângeri majore, în care se vor încerca soluții pe moment, iar constructorul care va putea să-și susțină proiectul poate contribui chiar la salvarea proiectului respectiv, pentru că, în anul următor, probabil va fi prioritizat la finanțare. Va fi mai finanțabil decât proiectele în care constructorul nu reușește să le susțină și vor rămâne blocate.

Nici 2026 nu va fi un an în care se vor aloca bani pentru toate proiectele și prin urmare, pe măsură ce se vor termina unele proiecte, vor fi preluate altele. Va urma o dinamică progresivă – nu-mi dau seama cum va fi panta – pentru că depinde de alocările bugetare dependente realmente de acumularea de venituri la buget, depinde foarte mult de reformă.

Deci, pentru constructori e o încercare majoră. Poate fi și o oportunitate pentru companii în funcție de capacitatea lor de a susține, în funcție de credibilitatea lor în fața instituțiilor financiare, în funcţie de modul în care s-au organizat în interiorul companiei.

Părerea mea este că acele companii care s-au bazat până acum pe propriile resurse, ar putea să aibă un pic mai multă șansă decât cele care tot timpul au speculat resursele altora, și care acum cam dispar din piață. Deci companiile cu angajați, companiile cu utilaje, cele care au o situație financiară bună, vor putea să continue pe o perspectivă de un an jumătate – doi, perioadă suficientă în care lucrurile cred că vor reveni la normal, dar nu brusc.

Se preconizează că într-un an jumătate s-ar putea să vedem o perspectivă mai bună și mai clară pentru viitor.

Ce se întâmplă cu piețele conexe, din amonte de industria de construcții? Un antreprenor general are nevoie de subcontractori, de furnizori care produc fie containere pentru organizare de șantier, marcaje rutiere, panouri fonoabsorbante, fie oțel sau ciment. Sunt piețe care s-au consolidat în România în ultimii ani. În ce măsură sunt afectate de situația aceasta? Pentru că dacă un antreprenor general nu mai beneficiază de lucrări, în cascadă vor avea de suferit și furnizorii.

Depinde foarte mult de modul în care sunt prioritizate proiectele. Dacă s-au prioritizat contractele pe spitale, autostrăzi sau căi ferate, e una. Dacă au dispărut proiectele pentru stadioane, săli de sport, e alta, pentru că vorbim despre tipuri de materiale folosite cu precădere și despre specialități de meserii implicate. Acum, important e ca volumul să nu scadă foarte mult. Dacă volumul nu scade mult, piața construcțiilor e atât de bine consolidată acum, după șase ani de creștere, încât își va putea reveni foarte repede. Dar cel mai greu va fi că vom pierde resursa umană bună, de calitate.

Aici e o discuție cât se poate de amplă. Învățământul dual, spre deosebire de efectul pozitiv din industria automotive, nu a avut același succes pentru sectorul construcțiilor. De ce?

În construcții nu a mers pentru că spre deosebire de industria auto unde ai câteva fabrici și oricare ar investi în învățământul dual, tânărul absolvent rămâne într-o fabrică sau în alta, dar, în tot cazul, rămâne în industrie. În construcții, în general, nu numai că e un areal larg în România, deci pierzi absolvenții fără să ai vreun rezultat, dar pot să și plece din țară. După ce i-ai pregătit 3-4-5 ani, ai investit, nu doar că se mută la companii prin țară, pentru că să zicem că față de concurență te ferești, îi păstrezi, dar există riscul să plece din țară.

România se află de ceva vreme în situația în care pe de o parte resimte nevoia de modernizare cu tot ce implică – lucrări de infrastructură rutieră, aeroportuară, construcții civile noi, iar pe de altă parte trebuie să țină oamenii în joburi, eventual bine plătite, și să crească nivelul de educație a resursei umane. Însă pare că pierde pe ambele fronturi.

În momentul de față guvernanții se ocupă cu stingerea focurilor, și abia după o să se gândească și la cum să repare casa. Sper ca guvernanții să găsească o cale de a reechilibra bugetul și să-i confere o anumită predictibilitate, să-l țină în niște parametrii măcar pe termen mediu.

Evident că prin investiții ieși din criză, cu consum, însă trebuie avut foarte mare grijă ca după finalizarea lor acestea să producă venituri.

Cum vedeți discursurile din ultima perioadă care dau ca o victorie transferul de proiecte de pe PNRR pe alte surse de finanțare? Doar că fondurile din PNRR rămân pierdute și constituie o oportunitate ratată. Prin urmare, fondurile de pe SAFE care erau destinate inițial pentru dezvoltarea industriei de apărare sunt folosite pentru a acoperi eșecul PNRR și a continua proiectele mari de infrastructură rutieră.

Depinde ce parte a paharului privim. Evident, putea să fie mai plin, iar ei prezintă varianta că ar fi putut fi mai gol. Și atunci o prezintă ca pe o victorie.

Din punctul dumneavoastră de vedere este o victorie?

Nu, evident că nu este o victorie. Global vorbind, nu are cum să fie o victorie, însă cred că mai mult nici nu se putea obține acum. Dacă s-ar fi luat măsuri mai devreme, privind birocrația și modul de aplicare și de funcționare a PNRR, cred că ar fi fost rezultate mult mai bune. Nu s-a înțeles, nu au fost bine puse la punct mecanismele. Partea politică s-a concentrat evident pe alte lucruri, însă PNRR nu a fost o prioritate, ci a fost una din mai multe priorități. Ca de fiecare dată, pentru politicieni, înaintea PNRR, înaintea fondurilor europene, înaintea proiectelor și investițiilor, sunt alegerile.

Ce ar trebui să facă reprezentanții industriei construcțiilor pentru ca dialogul cu autoritățile publice centrale să fie unul real?

Au fost momente când el a fost real. Dialogul s-a oprit în ultimul an și jumătate – doi.

De ce?

Guvernanții au simțit o oarecare presiune pe buget din direcția investițiilor, pentru că trebuie să recunoaștem că au făcut multe investiții în ultimii ani.

Pe de altă parte, avem și mult de recuperat.

E adevărat că avem mult de recuperat, dar puteau să rămână la același nivel de acum 10 ani. În momentul în care această apăsare venită din direcția investițiilor a periclitat o oarecare stabilitate politică, economică și financiară, politicienii au încercat să aibă un dialog mai restrâns cu noi, tocmai pentru a nu fi puși în situația să primească reproșuri.

Noi trebuie să transmitem ceea ce credem noi că trebuie făcut în zona noastră de expertiză, să găsim toate mecanismele și pârghiile de a ajunge la decidenți cu aceste mesaje, și eu sunt sigur că o parte din ele, treptat-treptat, vor fi implementate, pentru că, mai mult sau mai puțin, ele nu sunt numai în interesul constructorilor, sunt în interesul întregii societăți.

Inevitabil se va pune problema derulării programului de reconstrucție a Ucrainei, iar companii din România văd oportunități în acest sens. Simțiți că statul acoperă spatele companiilor din construcții care vor să lucreze în alte țări?

Ce vă pot spune și trebuie să recunosc acest lucru este că în ultimii ani constructorii români au fost susținuți de statul român cum nu au fost susținuti niciodată după Revoluție. În ultimii șapte, opt ani, indiferent de guvernare, constructorii români chiar au fost susținuți în România. Însă mi-e teamă că peste granițe este necesară o expertiză mult mai mare din partea statului român, mult mai multe resurse umane și materiale, dar și capacitatea necesară să înțeleagă, în primul rând, cum trebuie să negocieze cu statul ucrainian prezența unor companii românești pe teritoriul lor. Lucru pe care alte state din Europa și din lume l-au făcut deja.

📰 Cititorii suplimentului Tribuna Financiară au fost primii care au văzut acest articol. Și multe altele! Caută TRIBUNA la chioșcuri sau abonează-te! 📰