DESCOPERITORII DE COMORI: CUM S-AU ÎMBOGĂȚIT ÎN 10 ANI COMUNITĂȚILE DE PE VALEA HÂRTIBACIULUI

După Revoluția din 1989, doi străini ajungeau în România hotărâți să ajute. Aveau să descopere, odată cu proporțiile uluitoare ale nevoii de implicare de atunci, o comoară pe care nici astăzi mulți nu știu să o valorifice, o resursă care, pusă în valoare, a îmbogățit peste ani sate întregi de pe Valea Hârtibaciului. Comoara o reprezintă potențialul copiilor și tinerilor născuți în comunități defavorizate, iar bogăția câștigată este mai presus de bani sau bunuri. Este șansa acestor copii la un viitor în mijlocul și nu la marginea societății.

Cei doi sunt părintele Georg Sporschill și Ruth Zenkert. Ei au înțeles, atunci, că tinerii români au nevoie de ajutor. Au fost ani de muncă în Capitală, iar în 2012 se înființează la Sibiu Asociația Elijah.

Este greu de comprimat în câteva fraze munca de 13 ani a descoperitorilor de comori de la Elijah, o organizație pornită de la convingerea că în fiecare om există acel ceva care merită și trebuie pus în valoare. Sunt mii sute de copii care și-au găsit un drum cu Elijah, care au învățat și care reușesc să-și imagineze acum o viață frumoasă.

Asociația are astăzi 80 de angajați, coordonează proiecte sociale, școli de muzică, o creșă, două cantine, un cabinet stomatologic cu profil social, un proiect social de streetwork în București, ateliere, a construit sau renovat case, dispune de apartamente pentru tinerii angajați sau studenți și susține zeci de proiecte. A devenit a doua familie pentru copiii din sate aflate pe hartă de la Nou și până la Nocrich.

Ceea ce a construit Elijah este, simplu, viitor! Cu ajutor din străinătate și cu pricepere din partea angajaților și voluntarilor, destinele unor copii cu șanse reduse de a merge la școală, de a învăța și de a-și descoperi potențialul s-au schimbat!

Sibienii.com a scris despre părintele Sporschill și despre Ruth Zenkert. Fără ambiția lor, nimic din toate cele de mai sus nu s-ar fi întâmplat. Însă, cum binele este molipsitor, alții și alții, din Sibiu, din satele Văii Hârtibaciului sau din străinătate, s-au alăturat misiunii.

Antoaneta Ghișoiu este primul angajat al Asociației Elijah și, astăzi, managerul operațiunilor. Discuția cu ea și întâlnirea cu o parte dintre cei mici sunt un veritabil generator de emoții, cu muzica drept pansament.

Una dintre cele două școli de muzică Elijah se află la Hosman. Aici își dau întâlnire zeci de copii de toate vârstele, unii atât de mici încât abia țin instrumentul în mână. Nu pare, totuși, să conteze. Li se citește în ochi curiozitatea, dorința de a învăța și ei să facă muzică, așa cum fac cei mai mari.

„…Au un talent extraordinar, ieșit din comun și nativ. Noi mergem și discutăm cu părinții fiecăruia, le explicăm ce vor face copiii aici și ce oportunități au”, spune Antoaneta Ghișoiu.

Practic, Elijah șlefuiește, păstrând, iată, registrul comorii, niște diamante. Le acordă timp și energie, le arată cum pot străluci în viață. Și le dă glas. Sau, dacă vreți, croncănit! Fiindcă simbolul tinerilor muzicieni este corbul, și nu pentru că, în mod dezgustător, ani de zile, în România, au fost puse alături etnia romă și ciorile, ci pentru însemnătatea corbului pentru Sfântul Prooroc Ilie. Pasărea l-a hrănit în pustiu și l-a protejat.

Croncănitul corbilor

Croncănitul corbilor de la Elijah este astăzi un festival în toată puterea cuvântului, iar păstrarea numelui, în condițiile asocierii de mai sus, este la rândul ei o dovadă de curaj! „…Am avut multe discuții pe tema denumirii, dar nu vom schimba acest lucru. De fapt, noi luptăm pentru oamenii cărora li se spune «corbi». Ne punem viața la dispoziția unor oameni care sunt discriminați, indiferent de naționalitate”, spune Antoaneta.

Rezultatele muncii de 13 ani a celor de la Elijah se văd atât cu ochiul liber, cât și în statistici. A scăzut abandonul școlar, a crescut numărul copiilor care termină liceul și care își găsesc locuri de muncă.

Elijah sprijină tinerii asociației și după ce termină liceul, oferindu-le posibilitatea de a locui în apartamentele asociației, fără a fi nevoie să plătească chirie, ci doar utilitățile. „Toate cheltuielile sunt suportate de binefăcătorii nostri. Ar dura foarte mult dacă am implica autoritățile. Noi lucrăm într-un ritm alert, nu putem aștepta 30 de zile pentru vreo aprobare sau semnătură”, spune managerul Elijah.

O provocare pentru organizație este transportul de pe Valea Hârtibaciului spre școlile Elijah. Distanțele sunt considerabile, iar necesitatea de a face mai multe drumuri implică întotdeauna costuri mari. Doar la școala de muzică din Hosman sunt înscriși 200 de copii, dintre care aproape 100 participă activ, zilnic. La Nou, numărul copiilor este chiar mai mare, peste 200.

Pentru Tribuna, incursiunea în lumea Elijah este un privilegiu și începe cu explicații despre alegerea instrumentului de către cei mici. Esențială alegere, de altfel. Unii aleg după inimă, alții sunt ajutați puțin sau ghidați de părinți, dar toți ajung să învețe fundamentele muzicii și să fie convinși, până la final, de o opțiune sau alta. Vedetele sunt vioara și saxofonul, dar se pot învăța și flaut, contrabas, violoncel, trompetă sau alte instrumente.

Comunitate, nu minoritate

La lecțiile de muzică nu se ține cont de minoritate; toți copiii cooperează, se ajută și se îndrumă unul pe altul, astfel încât să dispară orice formă de discriminare. Din mici cântăreți, unii au ajuns astăzi profesori de muzică.

„Destul de mulți dintre copiii cu care am pornit la drum sunt acum angajații noștri și predau muzică celorlalți. Sunt copii care provin din medii defavorizate, dar au intrat la liceul de artă, la vioară”, povestește cu mândrie Antoaneta Ghișoiu.

Managerul Elijah își aduce aminte cu emoție că, datorită copiilor, a învățat să fie mamă înainte de a deveni mamă. „Înainte de a veni la Elijah, nu eram căsătorită și nu aveam copii. Primul meu pampers l-am schimbat la copiii din asociație, primele medicamente administrate au fost tot copiilor de aici… Tot ce am învățat a fost de la Ruth, fondatoarea asociației. Eu nu știam ce înseamnă munca într-o organizație socială”, spune Antoaneta.

Antoaneta, Felix și Mădălina

Un alt om de bază al Scolii de Muzica Elijah din Hosman este Mădălina Panțiru, o tânără de etnie romă, care lucrează de cinci ani și, pe hârtie, coordonează partea administrativă a școlii de muzică, dar, în realitate, este un fel de sora mai mare a copiilor de aici. Spune că a învățat să aprecieze și mai mult ceea ce are, să iubească și să aibă grijă de semeni, și să simtă iubirea dintre frați, ea fiind singură la părinți: „Am învățat multe, atât eu, cât și prietenul meu, care lucra tot pentru Elijah. Am avut și momente dificile, dar am fost determinată de bucuria copiilor”.

Félix din Venezuela

Félix Briceño este dirijor de orchestră și a venit tocmai din Venezuela să îi învețe pe copiii din Hosman tainele muzicii. Zâmbăreț și energic, spune că cea mai dificilă parte, astăzi, este că nu vorbește atât de bine româna pe cât și-ar dori și, uneori, se simte limitat.

„În trecut, am lucrat tot în muzică, în Venezuela, Turcia și Anglia, cu El Sistema – un program educațional și social de muzică, inițiat în Venezuela în 1975 de José Antonio Abreu, cu scopul de a oferi acces la educație muzicală copiilor și tinerilor, mai ales celor din medii defavorizate”, povestește Félix.

Se află în Hosman de 3 ani și s-a îndrăgostit de Valea Hârtibaciului. Ziua lui este plină de repetiții, lecții cu fiecare copil, ateliere de muzică și activități de disciplină. Răbdarea este un proces atât pentru copii, cât și pentru profesori. Fericirea lor înseamnă să cânte bine. Fiecare are ceva de făcut, dar nu toți fac același lucru, la fel ca în societate. După ce participă la lecțiile de muzică, copiii merg acasă și le povestesc părinților, iar părinții vin, apoi, la concerte, creând un ciclu care implică mai multe generații.

„Locul nostru preferat”

„De când ne-au spus ca putem sa învățăm să cântăm la instrumente, în capul meu a fost doar saxofonul. În toamnă fac doi ani de când cânt la saxofon. E greu, dar dacă îți place, e ușor”, spune Ștefan.

„Eu cânt la clarinet. Uneori e mai greu, alteori mai ușor. De un an cânt la clarinet. Mi-ar plăcea să fiu fotbalist. Am trecut în clasa a III-a”, povestește Ianis.

de la stanga la dreapta – Patricia, Sofia, Stefania, Ianis, Ștefan.

„Eu cânt la vioară. Am 10 ani și cânt de un an. Mai am o soră, iar din septembrie va veni și ea la școala de muzică”, spune Ștefania.

„Eu cânt tot la vioară, de doi ani și jumătate, iar piesa mea preferată este Bella Ciao. Îmi place mult engleza, la școală”, adaugă Sofia.

Printre copilași am întâlnit-o și pe Patricia, care are 9 ani și, pe lângă vioară, studiază și canto. „Mai mult mă atrage cântatul”, mărturisește ea cu un zâmbet.

📰 Cititorii ediției tipărite au fost primii care au văzut acest articol. Și multe altele! Caută TRIBUNA la chioșcuri sau abonează-te! 📰

Ștefania Vesa

Foto: Răzvan Negru