La Muzeul de Istorie poţi să vezi jucăriile unei întregi generaţii a „Epocii Ceauşescu”

Foto: Dumitru CHISELIŢĂ

Adaugă ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Sunt mulţi care vor ca anumite perioade să fie uitate sau chiar şterse din memoria colectivă. De ce? Pentru că strică CV-ul unei ţări sau a unui popor. Nu e OK să realizezi că tu, poporul unic, aflat aici de la începutul istoriei, sau că tu, fiert pe valorile europene tot de atunci, erai rupt de admiraţie după fascism, în frunte cu elita intelectuală a ta plus o parte din populaţie. Şi că, după aceea, erai la fel de rupt de admiraţie după comunismul împotriva căruia luptai ceva mai înainte, tot în frunte cu elitele tale. Apoi, nu place că istoria are marea calitate de a se repeta, mai ales în cazurile naşpa şi că astfel vezi şi când, şi cum apar repetiţiile acelea. Apoi, e jenant să recunoşti că tu, de exemplu, acum 75 de ani, pupai în fund scuzaţi expresia fix în direcţia opusă în care pupi acum. Şi cel mai neplăcut lucru este CV-ul propriu sau al familiei, care probabil a avut membri campioni în materie de propagandă, represiune ori alte aspecte tipice unei dictaturi. Sau pur şi simplu eşti doar victima unei mode stupide în care toate referirile la trecut sunt ostracizate, demonizate cu epitete şi lozinci de o prostie uluitoare şi o incultură istorică despre care dacă spuzi „crasă” îi faci un compliment.

Foto: Dumitru CHISELIŢĂ

Una dintre victimele acestor aspecte este perioada comunistă. Toţi vor să fie aruncată la gunoi, la fel cum atunci comuniştii doreau să arunce la gunoi perioada anterioară lor. Orice manifestare, articol, postare, imagine care îţi reaminteşte de „atunci” este clasată de către noii politruci ca fiind „nostalgică”; „propagandă”, „hauristă” sau chiar „putinistă”. În baza a ce? În baza a că aşa au fost ei dresaţi ori că au ceva schelete prin dulap de atunci şi nu vor să fie regăsite.

Numai că istoria e istorie, nu îi pasă de mode şi apucături, ea se „adună” şi creşte pe timp ce trece. Valabil şi pentru istoria comunistă a României. Şi implicit a Sibiului. De aceea, expoziţia „Copilăria „Epocii de Aur””, vernisată recent (şi vizitabilă de acum până în octombrie) de la Muzeul de Istorie „Casa Altemberger” este un eveniment care recuperează, deşi într-un spaţiu limitat, o istorie uitată de cei interesaţi sau de ignoranţi dar neuitată şi de neuitat de toţi cei care au trăit acele vremuri.

Foto: Dumitru CHISELIŢĂ

Când copilăria era mai copilărie, în ciuda dictaturii

Pot spune că, de când am trecut pragul (chiar treci un prag, nu e o figură de stil) expoziţiei, m-am reîntâlnit nu atâ cu copilăria mea cea veche, cât cu jucăriile ei. Şi rechizitele ei. Şi viaţa de şcolar. Şi chiar viaţa politică a şcolarului. Este amuzant cumva să vezi într-un MUZEU ceea ce găseai, în vremea ta, în orice magazin de specialitate. Să vezi expus de exemplu, ce era la raionul de jucării de la „Bucuria Copiilor” sau „Ferometal” sau să regăseşti rechizitele şcolare de la „ABC”, „Lyceum” sau „Şcolarul”.

În ciuda spaţiului mult prea restrâns pentru amploarea temei, expoziţia este foarte bine structurată şi acoperă bine tematica aleasă: copilăria din perioada anilor ’80. Care în ciuda faptului că atunci a fost culmea crizei regimului ceauşist, a fost mult mai… copilărie decât ce aveţi voi acum. Şi asta nici măcar nu o poţi clasa la „nostalgii comuniste”, pentru că nu era deloc meritul regimului. Cum? Uite aşa. Copiii era mult mai puţin sclavii fiţelor părinţilor şi aveau o libertate mult mai mare. Jucăriile erau mai puţine cantitativ, dat mult mai robuste şi mult mai bine făcute (atâta vreme cât sunt funcţionale şi după 40 de ani) chiar mai frumoase decât majoritatea a ce e acum pe piaţă. Poluarea media era minimă spre zero, copiii reuşind astfel să inventeze jocuri şi moduri de a se distra, astfel dezvoltându-şi capacităţile lor intelectuale. Iar cine nu crede, poate veni să vadă.

Foto: Dumitru CHISELIŢĂ

Ce vezi în expoziţie: de la păpuşi de „Arădeanca” la ascuţitori chinezeşti

Am spus ceva mai sus că ai o senzaţie ciudată când vezi într-un muzeu lucruri pe care pe vedeai în magazin. Dar să vezi cât de interesantă e senzaţia să vezi în muzeu jurcării şi obiecte pe care le-ai avut tu şi te-ai jucat cu ele..

Carnete de elev, penare din lemn, uniforme şcolare, de pionieri şi şoimi ai patriei. Insigne, calendare, orare. Păpuşi de „Arădeanca”, infinit mai frumoase decât ce găseşti acum, în ne-dictatură. Biciclete Pegas „Camping”, tricicletă şi maşinuţa Jeep cu pedale şi volan, visul oricărui băieţel. O „şcoală de mers”, un balansoar cu căluţi, un scaun „de alimentare” pentru bebeluşi (mai vechi de anii ’80, dar nu contează). Rechizite şcolare: plastelină, creioane, acuarele, mine de creion mecanic de la Flaro, pioneze, stilouri (tot de la Flaro), ace, cerneală, tuşieră, ascuţitori chinezeşti, alfabetar. Manuale şi cărţi pentru pionieri. Păpuşi Donald şi Pinocchio (tot de Arădeanca). Jocuri practice „Să ţesem frumos” şi trusa de traforaj. Gentuţă din tablă pentru sandviş. Jocuri de cultură generală (pe atunci exista) ca „Roza Vânturilor”, „Să ne orientăm pe hartă” şi „Animale din continente” sau distractive pur şi simplu, ca „Nu te supăra, frate”, Sus-Jos” ori „Păcălici”. „Puzzle”-uri care nu se numeau puzzle, dar erau puzzle. Maşinuţe şi maşini, româneşti sau din import (adică Made in China, dar fără a fi chinezării), de la ARO-uri la maşini teleghidate (prin fir) la marele superstar, maşina neagră decapotabilă cu şofer şi cu o fată care făcea poze (noi chiar credeam că face poze mici). Avioane şi locomotive, tot chinezeşti. Tramvaiul din tablă, un alt superstar al vremii. „Indieni”, adică orice figurină militară din plastic, pe jos sau călare. Căluţul ce îl trăgeai de sfoară sau răţuşca din lemn. „Formele” pentru făcut castele sau plăcinte de nisip, răţuşca şi lebăda din baie, pistoale din plastic sau cu ventuze, ori chiar o armă science-fiction pe baterii (tot din China). Tamburine, puşculiţă, televizor din plastic. Căruciorul pentru păpuşă. Păpuşi din cauciuc care au făcut furori la vremea lor şi fac şi acum: pisica, veveriţa, mieluţul, piticul, pisicul cu sticla de lapte, puiul cu creastă sau leul amuzant şi galben, (mai era unul maroniu, cu o atitudine serioasă), pinguinul. Printre ele şi o variantă socialistă a lui Ken prietenul lui Barbie (curatorul mi-a spus numele, dar l-am uitat).

Foto: Dumitru CHISELIŢĂ

În plus, mai avem aici înrămate sau sub formă de postere, imagini din presa vremii (de la „Flacăra” la „Cutezătorii” şi „Start spre viitor” sau afişe propagandist-statistice, iar fondul sonoer era asigurat de cântece pioniereşti.

Andreea Corca, curatorul expoziţiei îmi oferă detalii. 80% dintre exponate (sună ciudat „exponate”, repet) adică 300, sunt de la Asociaţia „Muzeul Jucăriilor”, una dintre cele mai mari structuri de recuperare a jucăriilor din perioada trecută. Dar care din câte am aflat, nu are un spaţiu adecvat de expunere/depozitare a patrimoniului său. Expoziţia sa permanentă din Muzeul Naţional de Istorie a României a fost mătrăşită sub pretexte de „reorganizare” prin primăvara acestui an, iar cele peste 17.000 de jucării şi alte peste 100 000 de obiecte de colecţie sunt în pericol de distrugere sau chiar dispariţie, sub ochii nepăsători ai „Culturii”. Dacă stăm să ne gândim câte hale de la Independenţa zac în negura neglijenţei în loc să fie folosite în scopuri utile şi nobile, realizezi că soluţii ar fi. Asta dacă s-ar şi dori, dar nu garantăm asta.

Foto: Dumitru CHISELIŢĂ

Dar să revenim. Restul de 20% dintre exponate aparţin Muzeului Naţional Brukenthal, colecţia „Modern-Contemporan” şi din donaţiile sau împrumutul persoanelor private.

Aşa cum era de aşteptat, expoziţia „Copilăria Epocii de Aur” se bucură de un succes imens. O dată, din partea foştilor copii , cum oameni maturi, care, prin ea, îşi aminetsc şi chiar revăd jucăriile şi alte lucruri din copilăria lor. Apoi, din partea copiilor de acum, care pe lângă că pot vedea jucării vechi cu care se jucau părinţii şi bunicii lor, pot simţi şi ei din bucuria de a avea şi a te juca cu aşa ceva. Astfel, gustând şi ei puţin din viaţa adevărată de copil liber sub dictatură.

Ar fi bine ca istoria recentă, cu toate elementele ei din păcate neluate în serios să îşi găsească un loc stabil şi solid atât în cercetarea ei cât şi în expunerea sa publică. Pentru că nu e de uitat chiar dace mulţi o doresc uitată.