Are arcul lui Rambo și este campion național. Povestea registratorului medical din Sibiu țintuit de 34 de ani în scaunul cu rotile

Dacă e miercuri, avem de-a face cu un loc sau un om de poveste. Azi facem cunoștință cu Nicolae Priporeanu, campionul național al României la tir paralimpic cu arcul, un om cu o poveste de viață ca în filme. Ca de obicei, inedita relatare am descoperit-o pe pagina de socializare a președinteiCJ, Daniela Cîmpean.

„Avea doar 17 ani când a început o nouă viață, mult mai grea față de cea pe care o cunoscuse până atunci. Un accident l-a țintuit în scaunul cu rotile, iar primii opt ani de la evenimentul despre care și în ziua de astăzi refuză să vorbească, au însemnat un calvar continuu.

Nicolae Priporeanu are 51 de ani și este campionul național al României la tir paralimpic cu arcul.

Pe culoarele Maternității din Sibiu l-am întâlnit pe Nicolae, un bărbat bine legat, cu spatele lat și barba grizonată. Din anul 2018 este registrator medical la Secția de Terapie Intensivă a Maternității. „Am renunțat la pensia de invaliditate pentru a putea munci. Îmi place aici, colectivul este minunat. Sunt un  norocos”, spune bărbatul căruia soarta i-a fost potrivnică în adolescență.

Accidentul care i-a fracturat coloana s-a produs pe când avea 17 ani. Următorii 8 ani i-a petrecut la țară, în casa familiei, unde se descurca foarte greu: „Mi-a luat mult timp să depășesc mental ceea ce mi s-a întâmplat. Nu puteam sta singur în casă, nu aveam rampe de acces, toaleta era în curte. A fost dificil.”

În 1999 soarta i-a zâmbit din televizor: „Am văzut o știre despre o fundație din București care ajuta persoanele cu dizabilități. I-am sunat și m-au chemat la un  stagiu de 7 săptămâni în Turnu Măgurele. Prima condiție a fost să vin singur, cu trenul”.

A fost momentul în care Nicolae Priporeanu și-a luat viața în propriile mâini. A învățat cum să folosească cu adevărat scaunul cu rotile, cum să se organizeze, cum să-și depășească temerile: „Dimineața pregăteam micul dejun pentru colegi, iar la prânz și cină serveam la mese. Erau oameni ca mine și îmi repetam mereu: dacă ei pot, atunci pot și eu”.

În stagiul de la Turnu Măgurele, organizat de Fundația „Motivation”, Nicolae și-a regăsit o mai veche pasiune:tenisul de masă. „Îmi plăcea să joc „ping-pong” și la mine în sat. Chiar și după ce am ajuns în scaunul cu rotile, prietenii mă cărau cu ei la toate meciurile. Așa, aveam o ocupație care mă ținea activ”.

În acel an, a cunoscut-o pe doamna Marcela Brad, președintaAsociației Umanitare și Clubului Sportiv „Hermannstadt“ pentru Persoanele cu Handicap Neuro-locomotor din JudețulSibiu: „O femeie extraordinară care m-a ajutat mult. Datorită ei am avut primul serviciu și am putut să joc tenis de masă în diferite competiții. Am lucrat la grădinița pentru copiii cu autism și la asociație. În acea perioadă am fost vicecampion național la tenis de masă la echipe și am luat medalia de bronz la individual.”

Nicolae a fost printre primii angajați ai unui supermarket deschis, în anul 2001, la Sibiu. „Am lucrat ca operator facturare până în 2007, când s-a închis și am ajuns șomer”.

Căsătorit în 2002, bărbatul devenit șomer nu s-a lăsat învins, mai ales că avea acasă și un copil de crescut: „Am înființat o unitate protejată, specializată în comerțul cu papetărie, echipamente IT și detergenți. După un an, legile s-au schimbat și am fost nevoit să închid afacerea. Pentru următorii 10 ani am fost doar pensionar”.

Noul statut nu i-a adus însă liniște. Și-a descoperit o nouă pasiune, tot prin specialiștii Fundației „Motivation”: „În 2016 am fost într-o tabără de tir cu arcul organizată la București. Antrenori erau Doru Danileț, fost antrenor al naționalei de tir paralimipic, și sibianul Ovidiu Grecu. A fost o revelație întrucât m-am regăsit complet în acest sport”.

Primul arc l-a costat 500 de euro, cumpărat la mâna a doua din Germania. Al doilea, 1.500 de euro, plus echipamente speciale de țintire și manevrare care valorează încă pe atât. Nici săgețile nu sunt tocmai ieftine la 700 de euro setul de 12 bucăți. „Este un arc special, cu scripeți, cum îl vedeți în seria „Rambo”. În exterior, ținta se află la 50 de metri, iar la interior, în sală, la 18 metri”.

Antrenamentele le face la Șelimbăr, unde Ovidiu Grecu are un club pentru arcași. Înainte de a ajunge aici, s-a antrenat în târgul de vechituri. „Mergeam în zilele în care „Oborul” era închis. Conducerea a fost foarte deschisă și mi-a permis să mă antrenez timp de trei ani, până când într-o noapte mi-a fost furată ținta”.

În 2019 și 2024 a obținut titlul de campion național, iar în 2022 cel de vicecampion. Alături de ceilalți componenți ai lotului național paralimpic, a participat la campionatele mondiale din Dubai, în 2021, unde a obținut locul V, și la Pilsen – Cehia, în 2024, unde a luat locul IX. „În toamnă îmi apăr titlul de campion național. Pentru mine contează prezentul, nu știu ce va fi peste un an sau doi”.

Când are timp, practică și baschetul: „Sunt în echipa „Zburătorii”, unde am colegi extraordinari. Toți sunt luptători. Din păcate, nu ajung la toate antrenamentele, însă sunt cu tot sufletul alături de ei”.

Nicolae Priporeanu se consideră un om împlinit: fiul său va absolvi facultatea în acest an, iar alături de soția sa, angajată la o firmă de logistică, călătorește des în vacanțe. Vrea să cunoască lumea și se bucură când vede că autoritățile ridică barierele în fața celor ca el: „Se construiesc rampe de acces în instituții, autobuzele au platforme, trecerile de pietoni sunt mai prietenoase cu noi. În plus, nu mai suntem priviți cu milă și asimilați cerșetorilor, ca acum 30 de ani. Atunci, dacă stăteai pe stradă, lumea venea să-ți dea bani. Era umilitor.”

Pe culoarele Maternității, un bărbat în scaunul cu rotile trece în fiecare dimineață spre un birou încărcat cu acte. De multe ori aude cum o viață nouă apare în această lume, cu vorbeblânde pentru nou-născut și multe felicitări pentru mamă.

Este o nouă zi pentru registratorul-campion, neînfrânt de soartă, căruia sportul îi completează cea mai scumpă avere: familia.

Este încă o zi în județul Sibiu, cel cu oameni și locuri de poveste!”.