Momentele când copiii redevin copii

Oricât s-ar câzni superpărinţii de acum să facă din copii un fel de genii universale cu orice preţ pe timpul şi oboseala lor, oricât s-ar căzni şcoala să contribuie şi ea la nivelarea conştiinţei şi la politizarea de la cea mai fragedă vârstă, oricât s-ar chinui tehnologia de ultimă oră şi creatorii acesteia să le fure ce a mai rămas din libertatea şi puritatea lor, iată că sunt momente în care răbufneşte normalul. Când copilul redevine ceea ce este şi trebuie să fie: copil.
Dispar meditaţiile, orele, pauzele, ghiozdanul greu, lecţiile şi temele de acasă, afterschool-ul, stăpânul smartphone, dusul-adusul cu maşina la şi de la. Acum ne dăm cu sania.
A nins. Nu a nins destul, dar a nins suficient că să se lase un strat de zăpadă mulţumitor în Sub Arini. Ideal pentru ca să te dai cu sania. La aşa ceva orice progres tehnologic şi orice "evoluţie" a societăţii sunt nule, copilul de acum devenind acelaşi ca cel de acum 50, 100 sau 200 de ani. Adică ceea ce trebuie să fie un copil. Sănătos, vesel şi cu chef de joacă. Îi trebuie doar un derdeluş şi o sanie, indiferent dacă ea e din lemn sau plastic. Şi suficientă zăpadă ca să se "dea". O oază de normalitate a iernii într-o lume anormală.
Dacă încă le mai place copiilor să se dea cu sania şi să se ude prin zăpadă, e bine. Mai sunt speranţe.