Despre Muzeul din Dumbravă se spune că e un loc de poveste, iar dincolo de puterea sa de a te purta prin diferite regiuni ale țării ascunde și comori culturale mai puțin cunoscute. Despre unele dintre acestea am putut citi în postarea săptămânală a președintei CJ Sibiu, Daniela Cîmpean.

În subsolul Pavilionului Multicultural al Muzeului Astra din Pădurea Dumbrava, se află depozitul instituției, loc în care pasionații de istorie regăsesc veritabile comori ale patrimoniului național și european.

O cană de dimensiuni medii, cu smalț alb și picturi multicolore, alături de care se află un recipient de farmacie și un canceu, sunt trei dintre cele 25 de produse ceramice care au în spate istoria fascinantă al unora din cei mai pricepuți meșteri olari pe care i-a avut Europa. Habanii  sunt cei care au îmblânzit lutul, arzându-l și oferindu-i o strălucire vânată de nobilii Evului Mediu.

În depozitul muzeului sibian, recunoscut în lumea largă pentru bogăția și întinderea colecției etnografice din aer liber, sute de obiecte de ceramică sunt înșiruite pe rafturi de metal. Totul este controlat, de la acces, la lumină și temperatură. Aici am întâlnit-o pe Karla Roșca, o specialistă în ceramica transilvăneană, ale cărei cercetări fac referire la aportul pe care habanii le-au avut în cultura europeană.

„Habanii sunt originari din Moravia, iar la 1621 s-au stabilit în zona Vințu de Jos, unde au întemeiat o comunitate anabaptistă”, descrie Karla Roșca sosirea olarilor care, din punct de vedere religios, propovăduiau botezul adulților, pe motiv că doar atunci omul poate alege conștient credința creștină.

Așezarea de pe malul Mureșului, care ajunsese după unele date la 1.700 de persoane, a prosperat datorită priceperii în prelucrarea lutului, materie primă care se găsea din abundență. Totuși, habanii erau tributari unor produse care se găseau cu greu la acea vreme: „Argila albă era acoperită cu smalț alb de cositor, iar cea roșie era smălțuită cu albastru de cobalt. Dacă argilă aveau din belșug, materiile necesare smălțuirii trebuiau cumpărate de la negustori. Nu putem ști cât costau, însă cert este că doar nobilii și oamenii înstăriți își permiteau să cumpere produsele habanilor”.

Tehnicile de prelucrare a lutului au rămas secrete pentru că habanii trăiau într-o comunitate ermetică. „Cuptoarele, cu temperaturi de până la 1.100 grade Celsius, funcționau doar noaptea și nimic din tehnica prelucrării nu a fost vreodată scris. Cunoștințele se transmiteau doar pe cale orală, strict între membrii comunității”, mai spune muzeografa.

Între produsele realizate de habanii de la Vințu de Jos se află farfurii, platouri, căni, cancee, ulcioare, vaze și chiar cahle de sobă.

„Acestea sunt trei dintre cele mai reprezentative obiecte de ceramică pe care le avem la Sibiu, în muzeul nostru, făcute de habani la Vințu de Jos. Cana a fost făcută la 1658, recipientul de farmacie la 1679, iar canceul la 1741. Toate au o calitate excepțională a argilei, smalțului și desenelor”, spune Karla Roșca, arătând spre trei obiecte frumos pictate și amintind că pe piața antichităților o cană habană ajunge să coste în jur de 25.000 euro.

Pe fondul diferendelor crescânde de ordin religios, la 1785, habanii au abandonat așezarea de la Vințu de Jos, plecând spre sud, în zona Ciorogârla (Ilfov) și spre est, în Criț (Brașov). De aici, până la a părăsi definitiv actualul teritoriu al României, dar și Europa, nu a fost decât un pas, astfel încât urmașii habanilor s-au stabilit în Statele Unite ale Americii și în Canada.

În lucrarea sa de doctorat, în care a cercetat evoluția ceramicii transilvănene, atât de mult îmbogățită de perioada habană, Karla Roșca descrie actuala situație a urmașilor foștilor olari, deveniți agricultori în Statele Unite: „Ei au renunțat în viața cotidiană la evoluția tehnică (radio – tv), dar folosesc mașinile agricole dirijate electronic. Pe specialiști îi fascinează și modul în care își desfășoară relațiile familiale, în medie cu zece copii de familie, dar în care de 400 de ani nu se cunoaște nici un divorț”.

De priceperea habanilor au încercat să profite și olarii sibieni. Cu toate acestea, secretul faimoaselor „căni frățești”, cum mai erau numite cănile habane, nu a ajuns să fie cunoscut de nimeni din afara comunității. 

Se estimează că în lume mai sunt 1.200 de obiecte habane, 160 sunt în România, iar 25 dintre acestea se află în patrimoniul Muzeului Astra.

Date istorice privind activitatea habanilor pe actualul teritoriu al României sunt consemnate în lucrările Karlei Roșca, una realizată alături de Horst Klusch  (cercetător devenit, în 2013, cetățean de onoare al municipiului Sibiu), „Ceramica din Transilvania”, și în „Ceramica săsească din zona Sibiului în secolele XVIII – XIX”.

Păzită cu strășnicie, la doi metri sub pământul Pădurii Dumbrava, ceramica habană continuă să țeasă istorii despre credință, pricepere și prigoană, despre destinul unor creatori de frumos care au lăsat în urma lor adevărate comori,  aproape imposibil de replicat.

Iar o parte a zestrei habane se află aici, în județul Sibiu, cel cu oameni și locuri de poveste!