Podul Gării, de la simbolul unui cartier la un pod pe care trec maşini (I): Podul "vechi", simbol al Gării şi al Lazaretului

Podul Gării era, la propriu, poarta de intrare în cartieurl Lazaret şi un simbol al cartierului. Pentru că a fost şi este principala legătură a oraşului cu zona de dincolod e calea ferată, Lazaret-Lupeni-Guşteriţa. Podul Gării era la fel de istoric ca multe locuri şi lucruri din Sibiu, numai că la noi, cu excepţia celul al Mincinoşilor, podurile vechi dispar anonim şi profitabil, fără ca cineva să se aplece asupra lor. Iar istoria oraşului şi mai ales kitschul ce o înveleşte se învârte în jurul aceloraşi monotone poveşti cu hermmani, bresle, oraşul premierelor, turnurile de pe cea mai frumoasă stradă sau strada cu multe biserici, teama de a aduce ceva nou fiind mai mare decât cea a unei (noi) invazii a ruşilor. Ce se recuperează este în special graţie unor amatori inimoşi şi a câtorva jurnalişti care – văd că – încearcă după putinţe să mai sape după chestii din trecut pe care unii ori le-au uitat involuntar, ori intenţionat. Aşa e şi cu Podul Gării. De fapt podurile Gării, ca sunt două: cel de dinainte şi cel de acum.

Podul Gării (cel vechi) – mică poveste sentimentală de cartier

Podul Gării a apărut din necesitatea unei scurtături între oraş şi zona în plină dezvoltare urbanistică de dincolo de calea ferată. Spre deosebire de podurile de la Vasile Aaron şi Gara Mică, el nu a înlocuit un drum peste calea ferată cu trecere de nivel sau "rampă" şi barieră cu felinar acţionată de manivelă, ca cea de la Turnişor. Pînă la construirea podului, legătura dintre oraş şi zona de dincolo de gară se făcea ocolit, ori pe undeva prin zona actualului depou, peste linii, printr-un pasaj aproximativ în zona străii Fabricii şi ramificaţia lui Dorobanţilor, iar legătura Sibiu – Guşteriţa era pe la viitoarea stradă Lupeni (care se pierdea prin nişlte grădini frumoase) apoi în dreapta spre actuala strată a Gării, care, cu ramificaţia sa str. Şerpuită, ajungeau cumva în Calea Guşteriţei, care era mult mai "directă" spre Guşteriţa decât ce avem acum.

Aşa a fost până la 1912 când, pe 22 decembrie, "s-a dat drumul" la Podul Gării. De atunci până în 2000, el a rezistat la două războaie şi o revoluţie din decembrie 1989, patru schimbări de regim politic şi două schimbări de ţară. Ceea ce, să recunoaştem, este ceva la CV-ul lui.
Am căutat dar nu am găsit date de la inaugurarea "obiectivuluI" sau din perioada imediat următoare. Ori mai am de căutat, ori nu se făcea pe vremuri atâta paranghelie şi tăieri de panglici, cu autorităţi şi politicieni zâmbind de parcă ei ar fi muncit fizic la el. Nici poze nu prea vezi cu Podul Gării de atunci. Exceptând una, din perioada primului război mondial, de la nivelul peronului, cu câţiva saşi prosperi de pe sate şi un militar chesaro crăiesc uitându-se mândru în camera care-i imortaliza în timpc e aşteptau un trec care să-id ucă acasă. Detaliul interesant este că încă de atunci podul era iluminat electric.

Cert este că Podul Gării a fost o construcţie înaintea vremii sale. De o robusteţe uluitoare, a rezistat aproape 100 de ani şi a fost copleşit nu atât de vârstă cât uzura fizică de traficul tot mai intens şi mai greu ca tonaj care era pe spinarea lui de la finele anilor '90 încoace.  A avut mai multe nume: "viaductul de la gară", "viaductul CFR", "viaductul peste C.F.R.", sau altele. Dar cea mai familiară şi mai familială era "Podul Gării".

Podul era parte din cartier. Lazaretul a fost, atunci când a început să se dezvolte, un cartier locuit majoritar de feroviari. De ceferişti. Oameni ai gării şi ai căii ferate care locuiau lângă gară şi calea ferată. Gara le era loc de muncă. Şi acasă erau cumva tot la lucru: zgomotul gării şi al trenurilor le intra în curte, grădină şi casă. În plus de asta, ca locuitor, erai legat de Podul Gării, care făcea parte din viaţa ta. Podul Gării lera drumul spre lucru şi de la lucru spre casă. Ca să ajungi "în oraş" (Lazaretul era prea mărginaş ca să te consideri că faci parte din Sibiu) treceai tot pe Podul Gării. Podul Gării era calea zilnică sau de mai ulte ori pe zi a locuitorilor acestui cartier socotit "periculos" până de curând. Mergeai pe pod la cumpărături, la plimbare, la spital, la…gară chiar. Era parte din familie şi din cartier. Şi cînd murea un ceferist, ultimul lui drum era tot pe Podul Gării unde i se dădea ultimul onor, din fluierele locomotivelor din staţie şi de la depou. De aceea cei din cartier erau şi sunt legaţi sentimental de vechiul pod al Gării. Era parte din familie.
 
Podul Gării era şi punct de frontieră pentru cei din restul oraşuilui. Punct de frontieră spre o zonă care le era interzisă dacă se aventurau de capul lor. Dincolo de pod mergeai mai departe doar pe bază de "recomandare" a unui băştinaş care te însoţea că altfel erai socotit intrus şi riscai o superbă bătaie din partea faimoasei găşti de cartier care devenise la un moment dat spaima Sibiului. Dacă aveai o prietenă de aici, condusul ei acasă se oprea la Podul Gării. De acolo se descurca singură, că era sub protecţia "băieţilor" din zonă în cel mai propriu sens. Dacă iubitul avea însă o criză de ego şi nu înţelegea ideea că de aici încolo nu mai e treaba lui, suporta consecinţele. Însă totdeauna DUPĂ ce conducea fata acasă.
Podul Gării era şi loc de joacă pentrui copii. Înmtr-o epocă în care circulaţiei îi lipsea demenţa de acum iar iernile aveau chiar zăpadă adevărată, nu praf congelat de frigider ca acum, pe la 1 noaptea podul era animat de de copiii cartierului care se dădeau cu sania, el devenind un derdeluş ideal. Pentru noi, cei de acolo, podul era garanţia că eşti "acasă". Oraşul nu era acasă. Dincoace eram noi, dincolo era restul de sibieni.
De aceea unii nu vom uita acel pod al Gării original sau hai să recunoaştem, cel adevărat. Ce e acum este doar o cale cu trotuar şi carosabil, pe care trec multe maşini suficienţi biciclişti şi trotinetişti şi puţini pietoni. E un pod, o fi tot al gării, dar nu e şi nu va fi vreodată PODUL GĂRII.

Podul Gării, aşa cum era

Am fost foarte mirat cînd am aflat, copil fiind, de la taică-meu, că Podul Gării e "de pe vremea austro-ungarilor". Mie mi se părea o construcţie modernă, nu de pe vremea când trăsura şi căruţa făceau legea pe drumuri iar armata era călare pe cai. Era prea mare, prea bine făcut ca să cred că e chiar aşa de vechi. Zvelt dar şi robust, cu aspect plăcut privirii pentru că în acea epocă oamenii erau aşa de înapoiaţi încât realizau lucruri care trebuiau, pe lăngă utilitate, să arate şi bine şi să se încadreze estetic şi în peisajul urban. O combinaţie fericită de beton, metal şi chiar lemn.
Rampele de urcare-coborâre erau din zidărie şi beton cu umplutură de pământ. Podul stătea pe şase (dacă nu mă înşel), "pile" (picioare) cu câte patru stâlpi fiecare, din beton armat, peste care erau întinse grinzi din acelaşi material. Spre Lazaret, avea pe laterale un terasament din pământ care, în timp, a devenit un spaţiu verde simpatic cu copaci, tufişuri şi arbuşti. Iarna mai era aici un fel de derdeluş pentru copiii mai mici,a sta spre strada Gării.
Balustradele podului erau metalice, cu aspect standard pe care le observi la toate podurile austro-ungare ale vremii: îmbinate prin nituire sau printr-un sistem de îmbinare care le făcea foarte uşor de demontat. Podul era pietruit, apoi mai tărziu, peticit, pe ici pe colo cu asfalt. Circulaţia se efectua pe două benzi şi pe două trotuare. Cu excepţia bordurii, nu exista nicio protecţie faţă de traficul de pe carosabil, de multe ori petrecându-se accidente. De pe pod puteai să şi cazi dacă nu erai atent, mai ales pe porţiunea dinspre oraş.

Existau două scări laterale. Una care dădea spre strada Dorobanţilor-fabrica de Mobilă: din beton, cu mai multe rampe la 90 de grade şi alta, spre gară, cu două rampe şi podest intermediar (porţiunea dreaptă, fără trepte), cu trepte din scîndură întărite cu bare de cornier, care iarna de obicei erau necurăţite şi se stransformau într-un gheţuş superb de puteai urca-coborî doar ţinându-te strâns de balustrada metalică rece, de care ţi selipea mâna. Sub scara aceasta mai era o construcţie, probabil spre sigur o magazie de unelte a ceilor de la întreţinere. Aici era şi o "poartă" din ţeavă metalică, cu arcada in formă de trapez plus o lampă cu bec cu vapori de mercur deasupra, care asigura lumina pe timp de noapte.
Pentru a băga spaima în superpărinţii de acum, mai adaug că pe Podul Grăii, seara, de prin clasa a II-a până pe a VIII-a chiar, moi, cei din cartier, mergeam pe jos, neînsoţiţi, cu săniile după noi, pentru a "ne da" în parcul Tineretului. PE JOS. Dus şi întors. Pe Podul Gării. Roscul de a aluncea pe sub elementele balustradei podului era moderat şi creştea direct proprţional cu cantitatea de gheşţuş. Dar nimeni nu făcea caz din asta, că aveam suficient creier să fim atenţi.

De pe Podul Gării aveai două variante de belvedere. Una spre munţi (şi depou şi blocurile din Vasile Aaron inclusiv cel cu "ochiul lui Bulă"). Cealaltă, spre gară.
Era vremea când gara Sibiu chiar conta, pe fiecare linie fiind deseori câte un tren de călători sau de marfă. Când mai trecea o locomotivă cu abur, podul se umpela de fum mirosind a cărbune şi apă caldă. Când trecea căte un diesel, distracţia era să stai pe loc, deasupra lui, când trecea: se elibera un val de căldură prin "eşapamentul" locomotive, care era foarte plăcut iarna sau pe vreme rece. Nu mai pomenesc că, de pe pod, puteai admira, spre Dealul Dăii, ori răsăritul soarelui, ori luna.

Marea "vină" a Podului Gării a fost că, din cauza lui şi a faptului că era vechi şi prea "jos" nu se putea electrifica linia de la Braşov spre Copşa Mică-Vinţu de Jos. A cum avem un pod nou, iar linia a rămas tot neelectrificată. (va urma)