Iulian Vișa – 75

Se împlinesc, în 20 septembrie 2024, 75 de ani de la nașterea uneia dintre cele mai interesante personalități ale culturii sibiene, de la sfârșitul secolului trecut, care a marcat profund mișcarea teatrală românească – regizorul și teatrologul Iulian Vișa. Se cuvine să ne aducem aminte, ceva mai des, de reprezentanții de elită ai Sibiului, care au propulsat orașul de pe Cibin în eșalonul de frunte al culturii naționale. Regizorului Iulian Vișa îi datorăm câteva spectacole-eveniment cu impact național și internațional precum Tragedia fecioarei de Beaumont și Fletcher, Slugă la doi stăpâni de Carlo Goldoni (montat la Piatra Neamț), Steaua fără nume de Mihail Sebastian (Tarnow – Polonia), Oedip salvat de Radu Stanca sau Camino Real de Tenesse Williams.

După absolvirea IATC-ului și în urma câtorva premii naționale – se va întoarce, în 1972, la Sibiu, ca regizor al Teatrului de Stat. Succesele fulminante ale primei montări sibiene Tragedia fecioarei de Beaumont și Fletcher (premiera 11 iunie 1973) au smuls elogii și aprecieri celor mai temuți critici teatrali ai vremii – Valentin Silvestru și Virgil Munteanu, care au declarat că „spectacolul lui Vișa este cel mai interesant și reprezentativ la ora actuală, al teatrului românesc”. Concluzia exigentului critic de artă – Virgil Munteanu – este definitivă, indubitabilă: „Adevăratul debut al lui Vișa ca regizor se produce cu acest spectacol… Acum își dă examenul ca regizor, dovedind o gândire clară, consecventă, un punct de vedere personal și intenția de a conferi spectacolului veșmântul fastuos de sărbătoare spirituală” („Teatrul” nr. 2/1973).

Următorul moment prin care Iulian Vișa avea să câștige bătălia pentru sporirea calității spectacolelor și omogenizarea colectivului sibian, a fost ingenioasa montare după Menajera lui Alexandru Sever. Spectacolul a fost – din nou – bine primit de critica de specialitate chiar dacă, pe ici pe colo, a stârnit și unele discuții…

În iarna lui 1976, la invitația conducerii Teatrului tineretului din Piatra Neamț, va monta acolo Slugă la doi stăpâni de Carlo Goldoni. Atunci s-a născut – desigur datorită harului cu care era înzestrat, dar și îndrumării regizorului Iulian Vișa – copilul teribil al comediei românești – Horațiu Mălăele – distribuit în Trafaldino. Succesul imens la Colocviul de la Bârlad, dar și premiul de la Galați pentru cel mai bun spectacol de comedie, l-au propulsat pe I. Vișa în elita celor mai străluciți regizori ai momentului.

Dincolo de harul cu care Pronia cerească l-a înzestrat, Iulian Vișa era, de departe, unul dintre cei mai compleți teatrologi pe care îi avea România la acea vreme. Biblioteca sa și, desigur, cunoștințele de istorie, teorie și estetică a teatrului erau unice… și impresionante. Caietele sale de regie surprindeau – deopotrivă – bogăția cunoștințelor de specialitate dar și munca de Sisif a regizorului.

Urmărind ordinea cronologică a montărilor la teatrul din Sibiu, în mai 1976 are loc premiera la Tineri căsătoriți caută cameră de Mihai Roscin – reprezentație care se înscrie în lista de mari succese la public. Era cea dintâi colaborare cu scenografa Maria Adamska, în cadrul unui contract de colaborare cu Teatrul din Tarnow (Polonia).

După numai o jumătate de an – în 5 februarie 1977 – va realiza o nouă montare de referință cu Sângele de Horia Lovinescu. O creație de nivel ridicat despre care jurnalistul sibian Octavian Rusu spunea în finalul cronicii: „Sângele, un spectacol ce trebuie văzut de fiecare sibian.” („Tribuna Sibiului”, 10.II.1977) De fapt, spectacolul lui Vișa trebuie văzut de toți românii deoarece era o surprinzătoare alegorie care avea atingere cu istoria profundă a spațiului nostru transilvan.

Va urma în biografia lui Iulian Vișa ceea ce biograful său, Alexandru Toma Firescu (Iulian Vișa, un destin răstignit, Craiova, 2007), numea „periplul polonez” – o prezență de aproape trei luni la Teatrul din Tarnow (Polonia), unde va monta Steaua fără nume de Mihail Sebastian. În toamna aceluiași an, teatrul prieten (cu care Sibiul avea o excelentă colaborare) a întreprins un turneu în România – la Sibiu, Brașov și Cluj-Napoca – cu spectacolul Steaua fără nume de Mihail Sebastian, în regia sibianului Iulian Vișa. Viziunea proaspătă și surprinzătoare a „poveștii” lui Sebastian, admirabil susținută de talentata scenografă Maria Adamska – a surprins plăcut majoritatea cronicarilor dramatici care au apreciat prestația regizorului nostru.

Tot periplului polonez îi datorăm și o bogată corespondență cu „România literară” și „Tribuna Sibiului”. Un serial de 16 corespondențe pe care l-a intitulat „Scrisori pentru acasă” și în care se oprea asupra principalelor valori ale culturii și civilizației poloneze începând cu Universitatea din Cracovia (înființată în 1364!), pentru a ajunge apoi în contemporaneitate, la Teatrul Laborator, înființat în 1959 de Grotowski. Nu uită nici „Teatrul din Tarnow” – o instituție „cu firmă” în lumea culturală poloneză unde a montat „Steaua fără nume” de Mihail Sebastian. De altfel, „Teatrul Solski” din Tarnow a fost inițiatorul colaborării cu Teatrul de Stat Sibiu…

După întoarcerea la Sibiu a urmat montarea spectacolului cu Răceala de Marin Sorescu – o piesă greu de realizat… valorificată, însă „cu organicitate și plăcere de Iulian Vișa” (Valeria Ducea). Deși unii critici teatrali și-au exprimat unele rezerve, Valentin Silvestru a declarat fără echivoc: „De mult n-am văzut trupa sibiană funcționând atât de bine: calibrată, deschisă unor formule mai puțin obișnuite. Vișa are un punct de vedere original!… Răceala sibienilor nu seamănă cu a bucureștenilor.”

Pentru comemorarea a două decenii de la moartea lui Radu Stanca, Vișa a ales Oedip salvat dramă scrisă în 1947. Versiunea lui Radu Stanca se deosebește de aceea a lui Sofocle. Oedip se salvează mărindu-și partea de stăpânire din interior – conștiința de sine. Colaborarea exemplară dintre regizorul Iulian Vișa și scenograful… Iulian Vișa a oferit soluții surprinzătoare spațiului de joc al actorilor, unanim apreciate de spectatori și critica teatrală.

Ultimul spectacol de anvergură montat de Iulian Vișa (înainte de a pleca în Danemarca) la Teatrul de Stat Sibiu a fost Camino Real – piesă scrisă de Tenesse Williams sub imperiul fricii. „Camino Real” – sublinia Mihnea Gheorghiu în caietul de sală al premierei – oglindește atmosfera social-politică generată de echipa senatorului McCarthy în viața americană – o cale a cărei fundătură este „marele bulevard mort”, ca poteca din mijlocul pădurii lui Dante”. În cronica de după premieră, Paul Cornel Chitic spune răspicat: „Piesa este, de fapt, atemporală într-o geografie viclean alunecătoare peste mai multe paralele… o lume în care idealuri, convingeri sau simboluri culturale se dizolvă în ridicol, în stupid, în penibil, în inutil sau, mai brutal spus, tuturor li se înfundă.” Distribuția a cuprins aproape întreaga secție, iar Camino Real este „un spectacol de mare prestigiu” („Teatrul” nr. 11/1982). Și totuși… după 29 de reprezentații, cu un succes puțin obișnuit la public, „Camino Real” a fost interzisă, scoasă de pe afiș. Era anul de grație 1983 când autofinanțarea instituțiilor de cultură, dar și efectele sumbrei Consfătuiri de la Mangalia puneau stăpânire pe întreaga mișcare teatrală din România.

În toamna aceluiași an, Iulian Vișa a fost invitat în Danemarca, la un Congres de teatrologie. După câteva zile de la plecare – în 29 septembrie 1983 – îmi comunică, la Teatrul de Stat Sibiu, pe o vedere din Copenhaga: „Regizorul dumneavoastră vă salută din depărtate meleaguri și așteaptă să afle că premiera se joacă deja. Iulian”

Vreme de o lună n-am mai primit nici o știre. În 7 noiembrie 1983 îmi trimite, tot din Copenhaga, următoarea scrisoare: „Stimate domnule Director! Așa cum am convenit la plecare, că terminându-mi spectacolul pot rămâne mai mult, m-am gândit să mai stau pe aici. Eu revin acasă sigur, așa că te rog anunță și pe cei ce trebuie pentru a nu avea probleme părinții mei. Am pierdut reciclarea de la Bârlad, însă și aici mă consider la un curs de reciclare, iar la întoarcere voi face o expunere în legătură cu cele văzute, în cadrul secției noastre ATM. Când mă întorc vreau să încep „Peer Gynt” și „Alecsandri”, cam în același timp, ca toată lumea să lucreze. Sper să mă înțelegi că am rămas mai mult pentru a vedea și învăța, știind că abia în '85 voi mai putea călători. Dacă sunt probleme, acordă-mi concediu fără plată. Cu mulțumiri și salutări, Iulian Vișa”.

Dincolo de grija pentru „problemele” pe care le-ar fi putut avea părinții unui transfug, scrisoarea vădește o preocupare specială pentru proiectele menite a menține trupa sibiană în eșalonul de frunte al mișcării teatrale din România: „… vreau să încep „Peer Gynt” și „Alecsandri” cam în același timp, ca toată lumea să lucreze.” Intuiește „problemele” pe care un director le-ar fi putut avea (la acea vreme!), în condițiile în care un regizor lipsește luni de zile din instituție, și-mi cere: „Dacă ai probleme, acordă-mi concediu fără plată!”

Pe o vedere, expediată tot din Copenhaga, îmi scrie: „Îți doresc ca Anul cel Nou, 1984, să-ți aducă mult mai multe bucurii și toate cele bune pentru tine, întreaga ta familie și pentru teatrul sibian! La mulți ani! Iulian”.

Da, Iulian Vișa se gândește întotdeauna și la colectivul teatrului sibian, dar printr-un P.S. scris cu cerneală neagră, mă anunță: „Eu am primit o bursă și mai rămân. Sper să sosească curând și actele.” Abia atunci am realizat că Iulian Vișa… a ales libertatea, a hotărât să rămână definitiv în Danemarca…

Dorul de țară, dar mai ales legătura specială cu „dragostea sa dintâi” – Teatrul din Sibiu – l-au readus, în martie 1991, acasă. Încă din 13 februarie, jurnalistul Ion Onuc-Nemeș titra, cu litere mari, în cotidianul „Tribuna”: Suntem în așteptarea unui mare regizor: Iulian Vișa.

Instalat director al Teatrului de Stat Sibiu, la 1 aprilie 1991… tradiția Radu Stanca a fost reluată și continuată prin „momentul Vișa”. Au urmat doi ani de refacere a climatului teatral local și mai ales câteva premiere remarcabile: Cheng-Eng de Gőran Tunstrőm, Cartoteca de Tadeusz Rozewicz, Decameronul după Boccaccio. Apoi… la 20 iulie 1993 inima regizorului Iulian Vișa a încetat să mai bată. Abia împlinise 43 de ani! Zile întregi, publicații din întreg spațiul românesc au înregistrat această dureroasă pierdere…

Etapa Vișa din istoria instituției sibiene rămâne „un punct luminos pe harta teatrală a țării”, după aprecierea eminentului critic de teatru Valentin Silvestru. Odată cu plecarea lui Iulian Vișa, Sibiul a pierdut un regizor de o inteligență și sensibilitate ieșite din comun, de o aparte creativitate care a lăsat urme puternice în cultura orașului de pe Cibin, aidoma celor lăsate de ctitorul „Teatrului de Stat” – poetul, dramaturgul și regizorul Radu Stanca. Ca și predecesorul său, Iulian Vișa a aparținut și aparține definitiv spațiului cultural sibian. Aici s-a născut, aici s-a format și a trăit momente de reală împlinire artistică și tot aici s-a întors… pentru totdeauna!

Ilie MOISE