Despre iertare, tristețea care ne face fățarnici și inima noastră (Matei 6. 14-21)

Suntem în miezul a ceea ce numim a fi Predica de pe Munte. Textul care a schimbat și schimbă încă mii de vieți. Cea mai de preț dintre învățăturile Mântuitorului Iisus Hristos  ajunge la noi sub forma a cestor versete, strălucite raze de text care ne animă sufletele în căutarea mântuirii. Așa este de exemplu splendida înșirare a Fericirilor (Matei 5. 12) ori înduioșătoarea rugăciune numită de noi, toți, Tatăl Nostru (Matei 6. 8-13). Pentru a căror înțelegere e nevoie de smerenie fericită și paternitate sufletească – adică fundamentul ascultării noastre active de Dumnezeu.

Mântuitorul nu oferă doar texte ci propuneri de viață. De aceea îndată după aceste „calupuri” de rostire duhovnicească urmează un soi de scholii, de învățături care să te facă să înțelegi mai atent ceea ce Iisus propune mulțimii și prin ea nouă. Evanghelia Duminicii acesteia, care prin lăsarea de sec de brânză se așează bornă de început postirii întru vederea Învierii, vine ca un text care să ne ajute să înțelegem Tatăl Nostru. Sunt, în fapt, câteva porunci interne parcă teologiei postirii. Și vă propun să le identificăm ca atare. Dintâi ne spune Domnul că de vom ierta oamenilor greșelile lor și Tatăl nostru, despre care tocmai ce vorbise anterior ca subiect al Rugăciunii, le va ierta pe ale noastre. Prin aceste cuvinte Domnul în legătură directă cu Tatăl, îl aduce pe Iahve la îndemâna comunităților oamenilor credincioși cărora nu li se cere să știe totul și cu orice preț ci să ierte. Pare ușoară propunerea Sa dar istoria- inclusiv personală- ne dovedește cât este de dificil să construiești prin iertare. Nu. Nu ne spune cum și ce să iertăm ci ne arată Cine este Iertarea: Tatăl Nostru! Mutând și prin via negativă a rostirii- „iar de nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre” (v.15)- responsabilitatea în inima noastră. Prea mult, cred, punem greutatea iertării pe  Dumnezeu și prea puțin plinim noi, în propriul nostru exercițiu, în prorpia noastră viață. E ușor să vorbești despre iertare. Cunosc oameni care au scris pagini strălucite dar își conduc viața total anapoda prin intensiva curgere a vieții. Nu doar că nu iartă oamenii ci își și aruncă în malaxorul propriei viziuni. Ce ne spune Domnul- cu mult înainte de orice slogan ideologic- este că suntem diferiți și asta ne face unici, speciali și infinit mai buni decât cei care nu văd această unicitate.

Din acest motiv îndemnul la postire cu bucurie este îndemn al vindecarea de fățărie. Ce spune Domnul este că masca postirii smolite de sudoarea efortului personal în postire este sesizată de Dumnezeu și nu ajută, chiar deloc, la apropierea de El. pentru că postim. Rea, pentru a ne apropia de El, pentru a fi una cu El după har. Dar asta nu ține de metode ci de mila Lui. Smolirea de care vorbește Hristos era sub ochii oamenilor vremii, în Capernaum ori în Tabta, în Magdala ori Sephoris, în Betleem ori Ierusalim masca postitorilor de meserie, funcționarilor farisei ori, dacă vreți, era fața tuturor fraților cuminți, incitați de invidie ca fratele lor, risipitorul, se reașază în dragostea Tatălui Ceresc. Smolirea aceasta era semn de nevoință și mascare a iubirii. Un om care-și arată nevoința și se bate cu ea în pieptul virtuților nu iubește. Intimidează orice suflet ce-și caută liniștea. Corupe- prin rigorism sistematic- orice măsură a iubirii. Pare ciudat dar Hristos are dreptate. Îndemnul Său la o postire bucuroasă ne apropie de imaginea minunii ce se cheamă Împărtășirea cu Trupul și Sângele Mântuitorului. Este așezarea chipului nostru în Dumnezeiasca Liturghie, în lumina necreată care izvorăște vederii noastre prin Înviere. De fapt urâțenia noastră vine din faptul că ne prefacem că iertăm, ne prefacem că ne rugăm și ne prefacem că ne sărăcim de bunăvoie. Lipsiți de sinceritate credem că și Dumnezeu este la fel nouă nesincer. Poate că dacă am gândi mai atent la nuanțele iertării prin care Dumnezeu ne face oameni am asuma cu ceva mai multă responsabilitate chemarea Lui de a ne ruga, de a posti, de a ne bucura de Cer.

Sărăcirea de bunăvoie propusă de Hristos și transferată voturilor monahale- căci Domnul despre sărăcire când ai și bucurie când n-ai vorbește- este pusă în contextul comorii care nu fură inima. Arătând că uneori bogăția ne fură iubirea nu rațiunea, inima iar nu mintea. Că bogăția ne face răi, neatenți și smoliți la suflet nu doar la față. Cât de simplu ne spune Hristos: „căci unde este comoara ta, acolo este și inima ta” (Matei 6. 21). Dintre toate imaginile pe care le-ar fi avut la îndemână, Hristos leagă comoara de inimă știind bine că o inimă umplută cu dorințe materiale se sclerozează în ele, se blochează în bătăile dedicate iubirii în ciudate infarcturi sufletești. Trăim într-o lume în care oamenii aleargă cu lada de câștiguri în spate, cocoșați de nevoi inutile și bucurii finalizate în ratări. Hristos ne spune simplu că numai liniștea oferită de iubire face loc celei mai de preț comori: iertarea din iubire!

Atent ghid sufletului nostru Domnul ne dovedește că efortul sporirii duhovnicești aste o lucrare care crește din interior. Care se desăvârșește în focul Duhului Sfânt care coace inima noastră. Că strălucirea bucuroasă a postirii nu ține numai de ritual cât de refuzul idolatrizării mediocre a Împărăției Cerurilor. A fi cu Hristos înseamnă a trăi după cum te învață El să fii. Iar El ne învață să fim sinceri, iertători, nemachiați cu liniile stridente ale prefăcătoriei. Trăim vremuri în care masca a înlocuit chipul iar un creștinism sforăitor acoperă glasul profetic de care avem nevoie să ne trezim la viață. Postirea nu este împlinirea unor pagini dintr-o carte de bucate ci acceptarea răstignirii cu bucurie, fără teamă, știind fii cui suntem, rânduielii cărei Împărățim îi împlinim bucuria. Nu cred că Domnul vorbește întâmplător despre postirea aceasta cu chip uman. Religioșii schimonosiseră chipul postirii și rânduiala Legii. O făcuseră după asemănarea lor. Așa cum noi naștem uneori un curent de acrituri duhovnicești cu ifose de atotștiutori și neiertători cu păcatele (altora). Evanghelia aceasta ne aduce aminte că postirea este fundamental un act de împreună lucrare cu Dumnezeu. nu putem posti fără El și să zicem că o facem pentru El. Nu este o absență pe care să o cultivăm ca o audiență la un Șef echivoc. Nicidecum. Dumnezeu-Tatăl e prezentat de Hristos, Dumnezeu-Fiul, drept partener de dialog, model de iertare și Tată Risipitor, ce-L trimite pe El, Fiul Său, să moară pentru păcatele noastre. Pentru a trimite pe Dumnezeu-Duhul Sfânt ca să înțelegem, să limpezim inima noastră ca să vadă adevărata comoară: iertarea aproapelui.

Cum să postești încăpățânat în ură și mediocru în iertare? Unii cred că în iertare e important să înțelegi, să analizezi și să vădești păcatele aproapelui. Să-l expui ca să ai dreptate, să te răcorești. Să îți poți exprima nestingherit frustrarea, asemeni fratele fiului risipitor, nu înseamnă să fi înțeles iertarea. Într-o comunitate în care bârfa a înlocuit rugăciunea, legile umane au diluat Evanghelia iar scandalul a stins tăcerea nu se poate spune că se postește spre vederea Învierii lui Hristos. Aș îndrăzni să spun că un comportament lipsit de loialitatea la Darul Duhului Sfânt creează alveole ecelsiale, secte și fracturi de comunitate. Dar nu comuniune, nu răsad de iubire. Vai celui care confundă Biserica lui Hristos cu propria sa viziune asupra lumii. Și cere ca toți să intrăm în ea pentru a ni se oferi comoditatea unei cariere ori hrăpăreața alergare după o îmbogățire de pripas.

Unde este comoara ta va fi și inima ta. Iar nu unde e inima e comoara. Adică acolo unde strângem adevăr și dragoste, copilărească nevinovăție și preaplin de iubire și iertare își capătă și inima noastră ritm de mântuire. Propusă de Părinții Bisericii drept Evanghelie a începutului postirii ea se continuă strălucit cu aceste cuvinte ale Mântuitorului: „Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat…” (Matei 6.22). Sau, precum scria minunatul Mitropolit Dosoftei: „fiecare scrie cu lumina din inima sa”! Iar condeiul scriiturii este Iertarea!