Cum va ajunge satul românesc în viitor? – Cartierul Târnăvioara? – Ce va dispare şi ce va supravieţui?

Tema primei dezbateri publice din 13 februarie 2024 – în Centrul Cultural TRIBUNA – a fost «Viitorul localităţilor „suburbane”». Tema a fost inspirată de un panou rutier vizibil pe drumul naţional DN14, care atrage atenţia: „Cartier Târnăvioara, str. Morilor …”. Puţini sibieni mai ştiu că localitatea Copşa Mică era un mic sat (atestat documentar la 1263) situat la confluenţa râurilor Vişa cu Târnava Mare. Două evenimente istorice au condus la dezvoltarea economică:
1. Construcţia căii ferate Sibiu – Copşa Mică şi Teiuş – Braşov (în 1872), Copşa Mică devenind un nod feroviar important în Transilvania; 2. Descoperirea şi exploatarea gazului metan (în 1913), eveniment care a condus la industrializarea localităţii (începând din 1935), edificarea unei colonii muncitoreşti („Colonia Laborator”, în 1960); construcţia celor două mari fabrici a dispus Copşa Mică pe harta poluării din Europa, consecinţa fiind declararea ca oraş în 1961 şi înglobarea localităţii Târnăvioara – fostul sat Proştea Mică, atestat documentar la 1358, cunoscut şi sub numele de Proştiţa – „Satul mic al prepozitului”. În 1964, localităţii componente a oraşului Copşa Mică – Proştea Mică – i s-a schimbat numele în Târnăvioara, iar comuna Proştea Mare a primit numele de Târnava. În 1932, ambele sate erau comune de sine stătătoare şi nimeni nu visa că peste mai puţin de o jumătate de secol Proştea Mică va dispărea! La mijlocul sec. al XIX-lea, ţinutul dintre cele două Târnave era cunoscut ca a doua regiune viticolă din Transilvania, mulţi iobagi din satele comitatelor Tîrnava şi Alba de Sus veneau să lucreze în aceste centre viticole. Se păstrează un document din conscripţia czirakyană în Făget (în Arhivele Statului – Ungaria, Budapesta) care conţine următoarele: «Împrejuru nost la Mediaş, la Bălcaci, la Proştea Mare, la Proştea Mică, la Agîrbiciu, la Frîua, la Şeica Mare şi la Şeica Mică multe şi frumoase dealuri (cu vii) fiind, acolo lucru pe bani putem căpăta şi merem acolo a lucra pe bani» (sursa: Acta Musei Napocensis, 1979). Şi totuşi, Târnăvioara a ajuns un mic cartier, ca şi Guşteriţa şi Turnişorul! Singura diferenţă este că se cunosc actele de înglobare de către actualul oraş Copşa Mică, a vechii localităţi Proştea Mică!

În ultimele decenii asistăm la o tranziţie sistematică a majorităţii satelor spre structuri semiurbane, vechea identitate locală fiind abandonată treptat, fără a se înlocui cu nimic altceva. Nu întâmplător, pentru dezbaterea publică am selectat două localităţi din Mărginimea Sibiului, care au cunoscut o evoluţie relativ surprinzătoare. Iar pentru toţi cei care nu cunosc încă tema dezbaterii, prezentăm „provocarea” lansată de unul dintre cei mai mari şi cunoscuţi fotografi români: Ion Miclea (1931-2000). În prefaţa albumului „Sibiel” (Ed. Rev. Transilvania, 1980) se consemnau întrebări, rămase şi în prezent fără răspuns: «Cum va ajunge satul românesc în viitor, cum va arăta peste decenii? Examinînd planurile de perspectivă ale societăţii noastre, proiectele de dezvoltare ale României în viitoarele decenii, este limpede că actuala imagine a satului românesc, substanţial diferită faţă de cea din secolul al XIX-lea, nu va mi fi regăsită după anul 2000. Mersul accelerat al progresului social-economic, pătrunderea civilizaţiei urbane la sat, urbanizarea satului, industrializarea proceselor de muncă agricole vor face ca ceea ce era reprezentativ pentru satul românesc de acum o eră să dispară iremediabil, refugiindu-se în mărturiile documentare din arhive şi muzee. Vom avea un alt sat sau, mai exact, vom deschide dicţionarul la cuvîntul sat, constatînd uimiţi că ceea ce scria în dicţionarul limbii române din anul 1978 nu mai corespunde, nici ca imagine şi nici ca sens satului românesc reprezentativ de după anul 2000.

Lucian Blaga spunea că „veşnicia s-a născut la sat”. Aceasta se referea la nemişcarea eternă a lumii rurale, contrapusă lumilor mişcătoare şi efemere, la satul cu univers închis şi autonom, la satul cu temelia fundamentală a lumii. Blaga nu greşea în această afirmaţie poetică, dacă o extindem asupra întregului trecut românesc. Acest sat a fost, într-adevăr o temelie a lumii româneşti. Valorile lui materiale şi spirituale au înzestrat neamul nostru în multimilenara sa existenţă, făcându-l să dăinuie şi să biruiască prin nişte cumplite vremi, neclintirea satului însemnînd neclintirea neamului nostru pe acest pămînt. Satul ne-a dat pîinea cea de toate zilele, rîvnită prea ades de alţii, satul ne-a dat limba care i-a cuprins din începuturi pe Creangă, pe Coşbuc, pe Eminescu, pe Sadoveanu; satul ne-a dat sîngele care a ţinut trează fiinţa patriei, făcând-o să reînvie din cenuşă, cu armele apărării în mîini. Satul înseamnă începutul nostru aici, deci vechimea noastră, la Dunăre şi la Carpaţi, satul reprezintă explicaţia continuităţii şi unităţii poporului românesc pe vastul spaţiu pe care românii îl ocupă în istorie. Aşa stînd lucrurile este firesc elogiul pe care gînditorii şi poeţii acestui neam l-au adus satului românesc. (…) Iniţiativa de a întemeia o Colecţie de albume consacrată unor sate reprezentative din anii noştri are deci sensul unei continuităţi. Dorim prin aceasta să ducem mai departe gestul înaintaşilor, dorim prin aceasta să contribuim la fixarea în memorie a unor valori reprezentative ale satului contemporan – peisagistice, arhitectonice, plastice, tipologice, valori care altfel, în vîrtejul prefacerilor s-ar pierde iremediabil. Dorim, peste toate să fixăm pe peliculă dinamica actuală a satului românesc la această clipă de răspîntie, cînd valorile trecutului se împletesc cu valorile viitorului, primele estompîndu-se pînă la dispariţie, ultimele croindu-şi drumul larg şi definitiv al generalizării unanim acceptate.

Ce va dispare şi ce va supravieţui? În ordinea inventarului tradiţional de muncă va dispare sau aproape a dispărut tot. A dispărut plugul de lemn sau fier, tras de boi. A dispărut inventarul complicat şi pitoresc al ariei de treieriş tradiţionale. A dispărut uleiniţa şi piva şi moara de apă, va dispare fîntîna cu cumpănă.

Va dispare şi inventarul mărunt care a traversat milenii, venind în forme neschimbate de la daci pînă azi. Vor dispare în parte sau în întregime unele elemente de arhitectură sau se vor modifica. Va dispare costumul popular, folosit doar în momentele sărbătoreşti ale vieţii, dar exclus din uzul curent. Ce va supravieţui?

Va supravieţui, probabil, tot ceea ce ţine de artă, căpătînd expres această funcţie, fiindcă arta ne va însoţi mai departe în viitor. Vor supravieţui şi vor înflori valorile de omenie ale satului românesc, care fac parte din fiinţa profundă a întregii naţiuni. Prin ele, prin aceste valori, satul va păşi mai departe în viitor. Dar ca să-i recunoaştem chipul de odinioară, ca să înţelegem vatra de la care au izvorît, va trebui să ne întoarcem înapoi şi să deschidem aceste albume (…)».

În dezbaterea publică, prof. Sorin Coldea a făcut o amplă prezentare a problemelor cu care se confruntă localitatea Sibiel, plecând de la fenomenele demografice (îmbătrânirea şi părăsirea satului de către tineri, repopularea satului cu mulţi străini, care s-au stabilit aici, mulţi copii frecventând grădiniţa). Administrând propria pensiune – ce valorifică armonios peisajul natural al râului Sibiel -, Sorin Coldea păstrează o serie de colecţii de obiecte vechi, diverse, fiecare obiect şi loc din gospodărie sau din sat având propria poveste, pe care domnia sa ştie să o spună şi să o împărtăşească, cu fiecare turist în parte. Muzeul de icoane pe sticlă „Zosim Oancea” are nevoie de o semnalizare corespunzătoare (prin panouri mari) şi materiale diverse de prezentare. Istoria cetăţii Salgo trebuie clarificată de către istoricii sibieni, polemica cu Orlatul fiind arhicunoscută. A propus în repetate rânduri, punerea în valoare a cetăţii Salgo, prin decopertarea arbuştilor care ascund înaltele ziduri de privirile traficului rutier de pe drumul naţional DN1. De altfel, toţi cei prezenţi au invocat starea deplorabilă a drumurilor de acces în interiorul localităţilor aparţinătoare celor două oraşe – Sălişte şi Tălmaciu – lipsa mijloacelor de transport în comun (atât în zilele de lucru, cât şi în weekend) făcând traficul autoturismelor infernal, pe străzile înguste ale satelor de munte şi descurajând turismul în aceste localităţi. Iar pentru că mulţimea problemelor expuse depăşeşte spaţiul articolului, reproducem una din mărturiile dezbaterii consemnate în „Cartea de Onoare” a Centrului Cultural TRIBUNA:

«Într-o lume zbuciumată, punctată de numeroase crize, de războaie, epidemii, TRIBUNA a fost, este şi va fi şi o corabie care a adus, aduce şi va aduce cultură, pace şi speranţă în viaţa noastră. Vă mulţumesc, Sorin Coldea, marţi, 13 februarie 2024».(va urma)