Turma cuvintelor nu-i oferă vânătorului hrană

Limba română nu e niciodată cum crezi că vorbeşti

Vânătoarea nu este iconică. Nu are semnificaţia imaginaţiei dicţionarelor dintre coperţile ferecate ale istoriei. Nici uitarea dintre amintirile hăituite nu este ceea ce ştiam în gravurile şi tapiseriile "armonioase" dintre turnirurile bucolice. Am decis să o luăm de la capăt, de câte ori privim din perspectiva apropierii de sfârşitul dinaintea vânătorii cuvântătorilor.

***

Dacă vânătoarea e o stare de pre-existenţă şi oarecum în expectativă, dacă se poate complica tot ce ne invită la practicarea obsesiilor compozite din care suntem alcătuiţi, e fix şi gata preparat într-o retorică a jertfei pe altarul, regenerativ, al martiriului cuvintelor. Tocmai ce ieşise "omul" din hibernare şi s-a făcut complice cu limbajul disimulat în forma ideilor rupestre. Când i s-a permis omului să se deghizeze în animalul somnambul pe pragul de la poarta metabolismului speciei, niciodată definitivate, şi-a exprimat intenţiile şi metodele, argumentele şi afinităţile, incantaţiile presărate cu glume macabre şi ideologiile cu paternitate neasumată, atunci s-a emis factura dreptului de a omorî. Înaintea cuvintelor s-au folosit bolovani, prăştii, săgeţi, otravă, gloanţe, imposturi şi ghilotine, apologii dictatoriale şi escrocherii atemporale, legile rasiale şi realismul predestinat "existenţei tragice". Apoi, toate acestea au devenit cuvinte uzuale.

Practica vânătorii dintre oameni a surclasat nevoia (dar şi sofismul) de înţelepciune. Moartea, nu cuvintele au adus sacralitatea la nivelul exprimării. Mult mai târziu ne-a convenit teoria darwinismului involutiv. Am confecţionat cuvinte între genuri şi rase, între oameni şi celelalte animale. Tocmai pe vremea aceea, omul îşi căuta hrana dincolo de cuvinte, şi a ucis (ritualic sau ideologic) pentru a-şi satisface saţietatea genetică. Aşa a aflat că vânătoarea e mai consistentă prin incitaţie belică şi s-a transformat în ucigaş cu carte de muncă şi, fireşte, cu vechimea certificată din fostele, actualele şi virtualele ere hăituite înafara istoriei.

În turmă nu se trage ca într-o haită. Nu se trage cu tunul şi nici cu alice nu te opui, când trec ultimii cocori pe deasupra cerului. Între culegătorii "fructelor mâniei" şi vânătorii de oameni lipseşte o cratimă din cuvântul compus pentru ne-gândirea plumbuită, când uciderea este iconică, şi nu doar imaginaţie repetitivă în folosul hranei fără gustul memoriei. Aşa s-a decis, dinaintea vânătorii cuvântătorilor, muţi şi întorşi în hibernarea genetică. Prea mulţi pentru o singură crimă care ne definitivează seria sfârşiturilor repetate-ar fi încă o stare de pre-existenţă în migraţia cuvintelor.