FRANCISC-MIHAI LÖRINCZI, LA UN DECENIU DE POEZIE

Anca SÎRGHIE

La capătul unui întreg deceniu de exerciții lirice, Francisc-Mihai Lörinczi se impune ca un poet autentic. Atunci când ne amintim de mocănița călătoriilor pe Valea Hârtibaciului, trăim nostalgia unui dor de poveste și de magie. Din această stare pare să se fi ales seva inspirației lui Francisc-Mihai Lörinczi, una care în versurile sale nu este nicidecum nouă, ci constantă, de la  „Anotimpurile dragostei. Poeme” din 2012, până la „Reologice. Antologie de poezie” din 2021. Explozivă în sine, această evoluție fulminantă în teritoriul ultimului deceniu la Sibiu impune atenției un poet cu un univers clar circumscris și cu o metaforă mereu proaspătă. Așa cum Dumitru Chioaru și Ioan Radu Văcărescu s-au simțit fascinați de orașul-burg de pe Cibin, poetul Francisc-Mihai Lörinczi, fără să-l ignore pe acesta, este înainte de toate un hârtibăcean împătimit, adesea uimit de minunile Văii ca smaraldul ce leagă Sibiul de Agnita. 

Ne-o dovedesc precedentele sale volume de versuri, zece la număr, iar cartea publicată la Editura CronoLogia, Sibiu, în 2022 sub titlul „Amiezi cu mocăniță și cu libelule” apare ca o pecetluire. Și tot de miracol pare să țină faptul că acest bard al plaiurilor hârtibăcene vine să stârnească interesul pentru trenulețul, ce părea să fi dispărut iremediabil din gândurile locuitorilor zonei, până ce o asociație de voluntari are după anul 2007 inițiativa  revigorării unei realități cu funcție identitară. 
    Fără ezitare, găsim surprinzătoare sugestia titlului dat volumului, preluată de autor din versurile intitulate  „Poezia”, care sfârșește cu îndemnul „privește doar Valea Verde cum respiră adânc/și simți cum te umple cu/ amiezi/cu mocăniță/ și cu libelule”. Pe asemenea cuvinte pivotează cele mai semnificative imagini ale noii cărți.Țin să menționez câteva dintre ele, ca argument pentru opțiunea auctorială.  În poezia „mocănița” impresiile călătorului plecat „cu un tren de poveste/ cu ferestrele iluziilor/ larg deschise/ șerpuind pe Valea Hârtibaciului/ printre cetăți țărănești/ halte cu stuf și trestii”, se intersectează cu istoria deportărilor în Donbassul rusesc, de unde localnicii s-au întors „vii morți vii morți”, ca să sfârșească între cei dragi de acasă Împotriva inacceptabilei situații prezente, mesajul poetului poartă accente de revoltă în interogația retorică: „tu de ce pleci fără să te întorci acasă/ ei au fost duși de alții forțat la muncă silnică/ tu pleci dintr-o țară liberă/ să fii sclav/ ce ironie a sorții/ ce dramă națională ( alături de război pandemie marea resetare).” Iată o ancorare în realitatea dramatică a prezentului, în măsură să releve dimensiunea meditației pe care, cu subtilitate, noua carte a autorului o propune.
   Sunt poezii scrise cu penel de acuarelă fină. Dacă Horia Bernea s-a remarcat prin poezia dealurilor, Francisc Mihai Lörinczi metabolizează liric splendoarea văilor cu inefabilul lor și cu date concrete. Reportajul liric al noului volum se completează astfel cu toponimice ale zonei identificate ca tărâm placentar, precum Apoș, cu țiglăria sa, Cornățel, cu săteni adăstând pe la porți, cu stația Benești, dar și Hosman, Bârghiș sau Bolovani, satul în a cărui haltă „timpul alunecă-n fântâni”. Iată o imagine ce-l amintește pe Salvador Dali, artistul care a dat, ca nimeni altul, dimensiunea plastică a fluidizării timpului. Topografia Văii „de smarald” se completează în poezia „traverse de lemn”, cu halta Vărd, cu „gâtuirea de la Benești”. Apare și Agnita cu lolele sale și Sibiul.  Cel plin de farmec.  Așadar, un topos liric cu natura și istoria sa dramatică, cu gustosul Henklesch, și nu mai puțin cu oamenii care au ocupații specifice ritului agrar ancestral, așa cum este topila de in din poezia lui Dumitru Ichim, ca să alegem o comparație dragă autorului.
Din titlul cărții, să nu ignorăm nici sensibila vietate a libelulei, simbol inefabil al lumii celor care nu cuvântă. Ea este prezentă, spre exemplu,  în versurile „lumea privită prin caleidoscop/ se face mică/ și încape prin aripile libelulei/ care zboară peste luciul Hârtibaciului/ și se rostogolește peste dealuri și văi”. Redimensionând spațiul imagistic, în poezia „ceasornic” autorul unui continuu spectacol închipuie cum „prin ochii unei libelule/ trece mocănița”. Aflăm, în ultimă instanță, că poetul poartă mocănița, ca simbol polivalent,  în chiar sufletul său, iar Poezia, ea însăși personificată, îi este oaspete de vază în plimbările prin spațiul său matricial. 
    Un veritabil ciclu autonom în volumul cel nou îl constituie cele 32 de poezii, formate din distihuri și intitulate „respirare”. Un asemenea exercițiu liric l-aș propune fără ezitare ca model de fantezie creatoare tinerilor studioși din liceu și facultate.
 Ceea ce mai particularizează noul volum este faptul că există în meditația lirică a poetului un triptic constant, format din noțiuni teoretice ale artei cuvântului, ca prezență obsesivă, eul conștiinței sale sensibile și peisajul hârtibăcean de care el este fascinat. De pildă, într-o poezie „broderii de mătase/metaforele//stau sub cireș/și mi se pare că mi-a înflorit sufletul” ( „respirare 1”).  Impresiile poetului te întâmpină mereu fruste în pilule de cugetare: „acasă/când îl vezi pe celălalt” sau „să dormi pe fân în șură vara/cazare în cer“. Poezii ca „respirare 3” sunt integral construite astfel ca să definească metaforic niște noțiuni precum primăvara –„urletul  cireșilor”,  fantezie-„caierul cu lână de aur”, cireșii înfloriți-„pârtie de schi în livadă“, câmp de lalele- „scrisoare de dragoste”. 
   O tentă psihologic personalizantă mai accentuată se poate sesiza în „respirare 4”: „cerul din tine/belșug”, “lan de maci roșii/ dragoste la prima vedere”, „sărutul/zbor din maci”, „credința/convingerea că nu vei muri niciodată”, „alei de mai/plimbare prin paradis”. În poezia „vis” apare însăși noțiunea „cuvânt”, dar fără nimic arid. Dimpotrivă, într-o poezie  „cuvintele în noaptea cu decolteu/ nu mai culeg stele coapte”. Ca și în poezia lui Victor Albu, găsim aici alăturări frapante, ce conduc uneori spre metafore imposibile, cum sunt și aceste „stele coapte” sau „noaptea cu decolteu”. Inedită este imaginea finală, „dar simt că îmi bate inima ca o locomotivă/ și în nelumină/ e cer”, unde efectul  de miraculoasă luminare se obține tocmai prin folosirea unei negații, surprinzătoare prin ea însăși. În „respirări 6”, la fel de ingenios, autorul definește grădina drept „locul în care mă întâlnesc cu mine” sau altundeva apare „mama/ Îngerul de pe pământ”. 
În poezia „naștere”, metaforic „inima poemului/ a început să bată”. O imagine vizuală tulburătoare pornește de la noțiuni teoretice,  dar de data aceasta printr-o comparație: „verbul s-a făcut tot mai subțire/până i s-a scurs tot sângele/ ca unui miel proaspăt tăiat”. Autorul are harurile unui taumaturg, care ne conduce printre minunile nebănuite ale existenței. Pentru că poezia trebuie să fie o sărbătoare a intelectului, dar una transfigurată în cuvânt, „Aici este tot secretul”, ar spune Paul Valéry, ca puterea cuvântului să depășească forța ideii. Este ceea ce face Francisc Lörinczi în „respirare 2” unde ne frapează metafora „mieii de aur/cuvinte după tuns”. Poetul rămâne mereu în vecinătatea  teoriei literare, gata oricând să-și metaforizeze senzațiile, gândind estetic, cu o sensibilitate nesecată: ”ciripit de gând/primăvara” sau „în diligență nobilele doamne/cuvintele”. În poezia „grohotiș” apare motivul “moșirea cuvântului”, amintind de eminescienele versuri „Ah, atuncea ți se pare că pe cap îți cade cerul/ Unde vei găsi cuvântul ce exprimă adevărul” din „Criticilor mei”. Este o temă de care au fost preocupați și Coșbuc sau Arghezi cu îndelungul lor travaliu artistic. Finalul meditației lui Francisc Lörinczi aduce noi sugestii: „din inima pietrei/zborul poemului care luminează efemeridic/ apoi se aruncă în lacul glaciar/ca o nălucă”.Ținem să precizăm că învecinarea cu marii poeți nu are nimic mimetic, chiar și atunci când autorul preia printr-un colaj tipic postmodernismului, eminescianul “nu credeam să-nvăț/”, întrucât continuarea la poetul sibian, ca o nouă creionare de ars poetica, este „să ridic un poem din cuvinte/ așa cum construiam copil fiind/ un turn/ din deșeuri de fag”( „turn”), Noțiunea de „amintirolog” amuză ca ingeniozitate, așa cum este și definirea inspirației –„înzorire în cuvânt” din poezia „respirare 5” .
 Între puținele nuclee epice, apare la un moment dat lectura unor scrisori păstrate în pod, cu timbre de Cleveland Ohio, aducând aminte de călătoria cu transatlanticul Willson de la New York spre Transilvania. Pozele atestă pe Camilla și pe Frida, copila de doi anișori, ținută de mână. Pe o subtilă axă, trecutul fraternizează cu prezentul, oamenii țintiți în vers fiind supraviețuitori ai tragediilor istoriei și geografiei. 
 
   Substanțiale sunt în noul volum imaginile care au miez de meditație. Astfel, „în cavoul tăcerii e frig/ca într-o zarcă” din poezia „efemeride”, încheiată cu neliniștitoarea interogație de prospectare a sinelui: “cine ești tu care privești prin ochii mei/ prin lucarnele acestui poem/ cine ești tu/ cel care calci peste urme/faguri orange de vis”. În spiritul postmodernismului, autorul stăpânește tehnica fragmentării și a ineditului în asocierile de cuvinte. În schimb, abandonarea semnelor de punctuație, atât de frecventă în poezia actuală,  poate deranja pe cei care nu înțeleg  să-și folosească imaginația de lectori activi, invitați să se implice astfel în actul creației, spre a decoda sensurile subtile ale mesajului. În fapt, este și aceasta o formă a fanteziei debordante la un poet care în cei zece ani de exercițiu artistic  nu refuză modernitatea, el ținând să-și afirme capacitatea reală de a revigora potențialul expresiv al limbii române.