Gălăgioșii care nu înțeleg dumnezeirea Fiului (Matei 22. 35- 46)

M-am întrebat mereu cum de nu vedeau fariseii și cărturarii strălucirea divino-umană a Domnului Hristos. Ce anume le lua vederea. Și nu o dată, ci repetat. Îmi pare atât de greu să privesc răutatea în care îi scalzi inteligența Învățătorului de parcă ai vrea să-l îneci, să-l lași undeva în străfundul răutății de iad al mediocrității. Toți cei care-l contrează pe Hristos într-ale Legii sunt oameni citiți, evlavioși, cuminți în linia mărturisirii lor. Desigur și fanatici, dar cine nu era fanatic în vremea aceea sub jurisdicția și exploatarea Imperiului Roman, păgân, idolatru, politeist? Domnul le propune echilibrul oferit de dragoste, de iubirea aproapelui. Tânărul din Evanghelia noastră supusă lecturii în Duminica 15-a după Rusalii ne pune dinainte unul dintre cele mai cuprinzătoare răspunsuri în ce privește mântuirea noastră: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău” (Matei 22. 37) și „să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 22.39). Cred că primul răspuns îmi oferă baza înțelegerii „nevederii” Dumnezeirii Mântuitorului.

            Fariseii și cărturarii erau oameni extrem de serioși în ceea ce făceau. Deveneau aroganți, gălăgioși și neatenți la oameni în timp, fiind siguri pe ceea ce știu și nepunându-și decât rar întrebări – în Evanghelie sunt doar câțiva- care se întreabă ce nu știu. Pilat e fără voia lui imaginea unui filozof păgân. Are Adevărul sub ochi, dialoghează cu El. Nu poate decât să întrebe: Ce este adevărul? Hristos Domnul nu răspunde nu pentru că nu ar fi putut da un răspuns, ci pentru a ne lăsa mărturie, în veac, despre neputința unei gândiri legate de păgânism, cu tot ce însemna el: intelect rasat, dar și plin de sine, interogații de dragul interogării și alte asemenea. Era limita, linia roșie dincolo de care nu putea trece. Erau oameni citiți, crescuți intelectual, dar statura morală nu era obligatorie înțelegerii cuvintelor. Nu astfel stăteau lucrurile cu fariseii, saducheii ori cărturarii. Erau crescuți să performeze social, moral erau puriști in extremis, protejau credința poporului și știau asta. Chiar credeau- și-i cred- că sunt oamenii lui Dumnezeu. Problema, rămasă în picioare până astăzi, este că nu se lăsau copleșiți de iubire, ci de știință guralivă. Inima, sufletul și cugetul lor erau pline de cuvinte, de speculații, de cultura propovăduirii, dar nu de iubire. De aceea Domnul oferă o a doua dimensiune a primei porunci: iubirea aproapelui! Încrâncenarea lor îi ceartă pe cei vindecați de Hristos Iisus în zi de sabat, ba chiar anchetează pe orbi și paralitici. Câtă vreme rămâne Învățător- aduceți-vă aminte de câte ori i se aruncă în obraz lui Iisus ca un soi de „neputinciosule” de către puternicii religioși- Domnul nu-i deranjează. Cu excepția momentului din sinagoga din Nazaret, unde spune cu subiect și predicat că despre El este cuvântul din Isaia ce tocmai îl citise, Iisus este tratat ca încă un profet itinerant, născut din febra mesianică a unui popor însetat în așteptarea plinirii Legii. Abia când îi pasă de bolnavi, de leproși și alungați devine dușmanul celor care credeau că sunt lipiți cu Dumnezeu în voie. Inima, sufletul și cugetul lor le hrănea această conștiință idolatră. Îl idolatrizau pe Dumnezeu. Era viața lor fără a fi viața lor în sensul că se preocupau de El. Erau inimoși și sufletiști când era vorba de El, gândeau la El, dar nu vedeau chipul Său în amărâții ce-i sunt lui Dumnezeu familie de asemănare. Iisus se apropie de ei pentru că pentru ei a venit. Pentru ca orbii să vadă, muții să rostească iar adevărul, șchiopii să alerge- după cum transmite lui Ioan Botezătorul cel arestat în temnița lui Irod, ca un soi de parolă  a schimbării gărzii la Rai- cei pierduți să-și regăsească liniștea, aleanul. Numai cine a trecut prin suferință, prin sfărâmarea inimii și crestarea în suflet a durerii înțeleg Venirea Domnului. Prezența Sa în mijlocul unei lumi pline de cunoaștere stearpă. Care nu mai înțelegea importanța omului pentru om pentru că idolatriza prea mult regulile și edulcora Legea. Prea plini de propriul cuget, fariseii, saducheii și cărturarii pierduseră sensul prezenței lui Dumnezeu în lume: Iubirea. Priviți-le reacțiile și înțelegeți. Uneori ne afundăm în aceeași culpă. De prea multă minte a noastră nu mai primim mintea lui Hristos să ne vindece de răutate, de aroganță și indolență la suferința oamenilor. Priviți de câte ori refuzăm să facem echipă pentru binele aproapelui doar pentru că ne credem deștepți. Nu acceptăm inteligența celuilalt doar pentru că ne încredem prea mult în propria inteligență. Uitând că e limitată de timp, de moarte, de neputință.

            Fariseii, cărturarii și saducheii par pierduți în fața forței din cuvintele Cuvântului. În câteva rânduri poporul, deloc elitist și lipsit de cuvinte întoarse din retorism, surprinde și preamărește astfel pe Iisus: Nimeni nu a făcut ori nu a vorbit ca Acesta! Oamenii simt că măsura cuvintelor lui Hristos sunt faptele Lui. Iar faptele Lui sunt faptele Iubirii întrupate. Aceea din care triada de intelectualiști ai legii refuză să-și hrănească învățătura. De aceea ei sunt absurzi, butucănoși și neiertători la adresa Mântuitorului. El nu este un Dumnezeu după cum îl așteptau ei. Învățații în toate mai puțin în iubire. Măsura lipsei lor de iubire? Judecata mincinoasă, Pătimirile Mântuitorului, Răstignirea Sa. Ei nu știu că la capătul Iubirii lui Hristos este Învierea. Măsura supremă a iubirii omului de către Dumnezeu-Omul. Nu înțeleg că Acesta pe Care îl urăsc pentru inteligență și plinirea din minuni este Acela Care șade de-a dreapta Tatălui și care iarăși va să vină. Să judece vii și morții. Adică pe ei și pe noi.

            Domnul nu intră des în jocul lor de-a „cine știe câștigă”. Evanghelia aceasta ne păstrează însă o provocare pe care Hristos o face fariseilor, a fariseilor din toate structurile care idolatrizează legea fără să o mai trăiască. Pleacă de la Psalmi (109.1) și îi pune dinaintea identității Sale cu ușurința unui vânt de primăvară ce face să înflorească smochinii ascultători. Inima lor nu prinde iubire să poată răspunde. De aceea „nimeni nu putea să-I răspundă cuvânt și nici n-a mai îndrăznit cineva din ziua aceea să-L mai întrebe” (Matei 22.46). Conform Legii ce o perorau Iisus îi umilește. Conform legii Iubirii Hristos îi învață calea spre mântuire.

            Și astăzi trec prin istorie suficienții idolatriei pe care o cred a fi credință. Inimă, suflet și cuget puse pentru Dumnezeu se împlinesc în iubirea aproapelui. Care se vede, trece pe drum pe lângă noi, are nevoie de noi, de chipul nostru aplecat peste suferința lui. Vorbim mereu de linii de apărare ale Țării și linii de gardă în spitale. Sunt icoana înțelegerii Evangheliei acesteia. Nu putem trăi Evanghelia fără liniile de tensiune ale iubirii, fără vibrarea din ele care ne spune mereu și mereu: e nevoie de om pentru ca Dumnezeu-Omul să lucreze în favoarea omului! Nu vă lăsați unii pe alții. Fiți oamenii lui Dumnezeu unii pentru alții. Fă din aproapele tău, pe care îl vezi (sau nu, pentru că mulți sunt ascunși în spitale, cămine de bătrâni ori în tăcerea sărăciei nedrepte), prilej de bucurie lui Dumnezeu. Lăsați ochii sufletești deschiși ca să vadă, să înțeleagă! Hristos în mijlocul nostru! Nu fără noi!