2024 – Anul omagial „Avram Iancu” (I)

Un val imens de bucurie, de binemeritată recunoaștere din partea urmașilor, m-a cuprins în zilele toride ale verii trecute, atunci când am aflat faptul că aleșii neamului în Parlamentul României au votat Legea 223, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.651 din 17 iulie 2023. Acest act, o reparație morală față de un fiu de excepție al românilor și românismului, prevedea instituirea anului 2024 ca „Anul Avram Iancu”, destinat aniversării a 200 de ani de la nașterea revoluționarului.

Avram Iancu a intrat ca o figură de legendă în istoria românilor. Și, cu totul paradoxal, dacă el a avut un impact scurt asupra istoriei naționale, este perceput ca erou, ca patriot tocmai datorită apogeului din viața sa, cuprins între vara anului 1848 și toamna lui 1849. Referindu-se la acest aspect, istoricul academician Pompiliu Teodor enunța următoarele: „..În istoria revoluției de la 1848 în Transilvania dar și în istoria revoluției în general românești, personalitatea cu totul excepțională a lui Avram Iancu, a câștigat pe mărimea scurgerii timpului o valoare simbolică. El a întruchipat, în ochii contemporanilor săi în egală măsură ai posterității, calitățile unui adevărat erou, atașat intereselor fundamentale ale poporului din care făcea parte”.

La vârsta tinereții de 24 de ani în trupul lui „curgea sângele arzător al lui Horia. Pământul pe care acesta îl călcase, munții aceștia – veșnic izvor de energie românească- cu stâncile lor, cu ecoul suferințelor din ce în ce mai puternic, nu putea să dea atunci un alt om decât pe Iancu. Curaj, hotărîre, demnitate, iată calități care l-au impus conducător de generație” (avrigeanul Vasile Stoica ).

În tumultoasele evenimente ale jumătății de veac XIX din Transilvania s-au conturat, au evoluat și s-au manifestat două tabere: una austriacă la care s-au raliat și românii, croații și sârbii din Imperiul austriac, acest conglomerat de naționalități, și una maghiară pornită de la o revoluție democratică antihabsburgică, transformată într-una de libertate națională cu scopul detronării împăratului și de a crea un stat politic maghiar excluzând celelalte naționalități trăitoare pe arealul „Coroanei Sfântului Ștefan”.

Avram Iancu a fost catalizatorul tuturor acestor forțe care se manifestau tot mai viguros, „generalul” de facto al organizării românilor în zona centrală, inexpugnabilă a Munților Apuseni. Românii s-au constituit în așa-numitele legiuni (în rândul cărora fețele bisericești au jucat un rol important), conduse de tribunii lui Avram Iancu. Acestea erau rânduite pe structura militară a strămoșilor noștri romani, sugerând prin aceasta rădăcinile poporului român. În acest secol, „intelighența” maghiară îmbrățișează fățiș, cu obstinație, teoria roesleriană, idee aberant susținută până în zilele noastre. Zona aceasta, adevărata inimă a Ardealului, nu a fost cucerită nici de trupele austriece, nici de cele maghiare și nici de către cele rusești care au intervenit cu forțe militare în Transilvania acelei vremi.

În cadrul evenimentelor fierbinți ale revoluției de la jumătatea secolului al XIX-lea din Transilvania, Sibiul devine „capitala” neîncoronată a mișcărilor sociale, „centru de inițiativă, de conducere a acțiunii și de difuzare a programului luptelor sociale și politico-naționale”. În orașul de pe Cibin și în alte centre transilvane, aveau loc întâlniri ale revoluționarilor români, de concepere și elaborare a programului Adunării Naționale de la Blaj. Tot aici se afla pe actuala stradă Avram Iancu și sediul Comitetului Național Român, constituit în urma Marii Adunări întrunite pe Câmpia Libertății. Sibiul este locul unde Simion Bărnuțiu, la acea vreme tânăr student al Academiei de Drept, concepe și redactează, în 24 martie 1848, manifestul antiunionist, răspândit apoi pe arealul întregii Transilvanii. Două luni mai târziu, în data de 8 mai, în cadrul unei consfătuiri desfășurate la Sibiu, același Simion Bărnuțiu, prezintă un proiect-program cuprinzând următoarele idei: proclamarea independenței națiunii române, depunerea jurământului național, protestul împotriva „unirii” cu Ungaria. Totodată au fost stabilite și culorile steagului Adunării de la Blaj: albastru, alb, roșu (culorile Revoluție franceze) cu inscripționarea:„Libertate, egalitate, fraternitate” și „Virtutea română reînviată”.

Existența Comitetul permanent de la Sibiu marca prima organizație politică pe care românii au avut-o până atunci. Ales în a doua Adunare de la Blaj, comitetul a funcționat între 16 mai și 17 august, dată la care a fost desființat în urma măsurilor luate de autoritățile maghiare. O a doua etapă de funcționare a acestuia este consemnată în perioada de la cea de-a treia Adunare de la Blaj din 25 septembrie până în noaptea de 11 martie 1849 odată cu intrarea oștilor conduse de generalul Josif Bem. Activitatea de la Sibiu a Consiliului permanent s-a desfășurat pe actuala stradă Avram Iancu. Purta denumirea de „gubernul românesc” din care făceau parte mai mulți membri: Simion Bărnuțiu, Timotei Cipariu, Aaron Florian, Nicolae Bălășescu, August Treboniu Laurian, Florian Micheș, George Barițiu, Sava Popovici Barcianu, frații Brote ș.a. Comitetul s-a autodizolvat, membrii scăpând de urmărirea autorităților în Țara Românească, cu sprijin neprecupețit din parte locuitorilor din Mărginimea Sibiului.

Prin intermediul „Tribunei” ne-am propus să redăm veridic, în cadrul unui serial extins pe parcursul acestui an, aspecte privitoare la numele Avram Iancu, la viața și activitatea eroului, așa cum au fost văzute/interpretate de către contemporanii și urmașii lui în paginile presei transilvănene. Vom evidenția prestigiul celui pe care întreaga suflare transilvăneană, și nu numai, îl considera, pe bună dreptate, una dintre cele mai mari personalități ale istoriei naționale. Cât adevăr concentrează în ele primele patru versuri din poezia populară Cântecul Iancului :

„Doarme duhul strămoșesc

În poporul românesc

Doarme… numai de de n-ar fi

Prea târziu când s-a trezi !… ”

Unii contemporani ai eroului, dar mai acut a urmașilor, și-au pus întrebarea legată de această credibilitate pe care a arătat-o față de Casa imperială austriacă. Amintim în acest context aprecierea ilustrului gazetar Nichifor Crainic care remarca: „O umbră cade însă grea peste această pagină de lumină din cartea dramei ardelene. Pentru noi mai ales, care judecăm concentric lucrurile românismului, pare de neînțeles devotamentul nemărginit al lui Avram Iancu față de Casa Habsburgilor”. Iancu, pentru a da parcă un răspuns la această chestionare, motiva atitudinea sa prin punerea în balanță, a habsburgilor, aflați la mare ananghie, și sprijinul pe care-l aveau din partea românilor, trăitori cu speranța revanșei așteptate, libertatea. Căci, afirma Iancu, în acest mod ne puteam vedea îndeplinite doleanțele exprimate pe Câmpia Libertății: „Noi suntem oamenii libertății! Pentru asta ne-am revoltat, pentru asta ne-am vărsat și suntem hotărâți a ne vărsa sângele până la ultimul Român”. De partea cealaltă a argumentării sale sunt invocate amenințările cu desființarea propovăduite de Ludovic Kussuth. Și din nou, ca într-un dialog imaginar, Nichifor Crainic concluziona: „În această încredere nemărginită, fără nici o reticență, în onoarea, în spiritul de dreptate și în cuvântul Casei habsburgice, Iancu se dovedea încă odată erou, iar nu om politic”.

 În condițiile de astăzi când ne ducem traiul în această debusolare totală, care cuprinde treptat întreaga Europă, în care globaliștii tatonează o nouă ordine mondială găsindu-și aderenți inclusiv între conaționalii noștri, cei care manifestă, sub o formă sau alta, un „curat patriotism” sunt ironizați de către cei care nu-și cunosc propria istorie națională. Adresăm câteva întrebări: câți dintre contemporanii noștri știu ceva despre Avram Iancu? Care a fost rolul acestuia în istoria românilor? Câți mai știu ceva despre Testamentul lui Iancu, păstrat cu sfințenie la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj-Napoca? Ce stipula acesta? Documentul a fost păstrat, vreme de un secol și jumătate, în familia omului politic și patriot român Ioan Rațiu, unul dintre creatorii Partidului Național Român din Transilvania, al cărui președinte a fost ultimii săi zece ani din viață și un marcant lider al mișcării memorandiste (1892-1894). Testamentul, redactat de marele erou în 20 decembrie 1850, scris cu cerneală neagră, prevedea următoarele: „Unicul dor al vieții mele este să-mi văd națiunea mea fericită, pentru care după puteri am și lucrat până acum, durere, fără mult succes, dar tocmai acum cu întristare văd că speranțele mele și jertfa adusă se prefac în nimica. Nu știu câte zile mai pot avea. Un fel de presimțire îmi pare că mi-ar spune că viitorul este nesigur. Voiesc dară și hotărât dispun ca după moartea mea toată averea mea mișcătoare și nemișcătoare să treacă în folosul națiunii și întru ajutorul înființării unei academii de Drepturi tare crezând că luptătorii cu arma legii vor putea scoate toate drepturile națiunii noi”.

Iată sintetizat crezul pentru care a luptat și s-a sacrificat un adevărat patriot român: libertate și drepturi istorice pentru semenii săi în străvechiul pământ al Transilvaniei.

Prof.univ.dr. Lucian Giura

Vicepreședinte al Societății cultural-patriotice „Avram Iancu” Filiala Sibiu