2024 Tribuna 140 (5): Lumea îmi părea o cifră …? – a lumii nestrămutata lege! – în literatura noastră … nu e altul aşa Român …? – gândirea, spiritul, logica, argumentarea lui sunt tipice!

Anul 2024 este şi anul în care românii comemorează stingerea din viaţă a trei personalităţi care au influenţat literatura română: Mihai Eminescu, Ion Creangă şi Veronica Micle. Despre ei şi epoca lor s-au scris multe cărţi, relaţia dintre Eminescu şi Veronica Micle fiind prezentată plastic de poetul naţional în poezia: „Lumea îmi părea o cifră …”, pe care o reproducem: «Lumea îmi părea o cifră, oamenii îmi păreau morţi,/ Măşti, ce râd după comandă, cari ies de după porţi/ şi dispar păpuşi măiestre, ce că sunt nici că nu ştiu/ şi-ntr-o lume de cadavre căutam un suflet viu;/ Mă zbăteam dorind viaţă, cu ce sete eu cătam/ Precum cel ce se îneacă se acaţă de-orice ram./ Dibuit-am în ştiinţe, în maxime,-n poezie,/ Dară toate îmi părură sură, stearpă teorie./ N-aveam scop în astă lume, nici aveam ce să trăiesc/ Până când … blestăm momentul! … pân-ce-a fost să te-ntâlnesc./ Oare sunt eu tot acelaşi? Singur nu mai mă-nţeleg:/ De clipirea genei tale putui viaţa să mi-o leg./ Eram mândru, înjosirea, ba sclavia mă înveţi:/ Mă dispreţuiesc pe mine … ce mai are astăzi preţ?/ Îmi părea că împăraţii sunt pe lume un nimic/ Căci ei nu ţineau în mână degetul tău dulce, mic,/ Începusem s-am în lume ceva ce plătea mai mult/ Decât lumea, decât totul ce putusem să ascult;/ Mă miram, cum de pierdusem ochii pentru tot ce fu?/ Toate existau sub soare, pentru că exişti şi tu». Citind şi recitind poezia – ce ascunde marea aventură şi drama eternă a iubirii, atât a creatorului cât şi a femeii, ambii neînţeleşi într-o lume efemeră -, toţi cercetătorii nu pot neglija faptul că după stingerea din viaţă a poetului, Veronica Micle şi-a donat casa (din Târgu Neamţ) moştenită de la mamă şi s-a sinucis (prin otrăvire cu arsenic).

Epitaful de pe crucea ei, rămâne peste veacuri: «Şi pulbere ţărînă din tine se alege/ Căci asta e a lumii nestrămutata lege./ Nimicul te aduce nimicul te reia/ Nimic din tine-n urmă nu va rămînea. Veronica Micle 4 VIII 1889». Pro memoria, Mihai Eminescu s-a stins din viaţă la 15 iunie 1889, Veronica Micle în
3 august 1889, pentru ca scriitorul Ion (Ioan?) Creangă să treacă la cele veşnice la finele anului, în 31 decembrie 1889, profund afectat de aflarea decesului prietenilor săi. Cotidianul Tribuna – fondat în 1884 – a surprins multe evenimente din ultimii ani de viaţă a celor trei, scriitorul Ioan Slavici cunoscând foarte bine întreaga societate literară – în evoluţie -, din Principatul Unit al României, devenit Regatul României (în 1881).

Nu întâmplător, Tribuna a publicat în numărul 10 din 1890, articolul «Îmormântarea lui I. Creangă (Corespondenţă particulară a „Românului” (Iaşi, 7 Ianuarie 1890): La 2 Ianuarie s´a îmormântat la cimiterul Eternitatea marele prosator român Ioan Creangă. Această perdere a produs imense regrete în sînul societăţii ieşane, al amicilor şi al admiratorilor săi. Timpul, dar mai ales pricina, că nu s´au putut împărţi la vreme biletele de îmormântare, a făcut ca numai un număr restrâns dintre prietenii şi cunoscuţii lui Creangă să iee parte la ceremonia funebră. Cinci coroane frumoase împodobiau sicriul neuitatului om de litere, purtând inscripţiuni deosebite: una din partea fiului, dl căpitan Constantin Creangă: „Voitorului meu de bine, scump prieten şi tată”; alta: „Cuscrului nostru iubit regrete eterne. Familia Neculai Petru”; alta: „Iubitului nostru prieten şi tovarăş de lucru, durere! Ienăchescu, Răceanu, Grigorescu”; alta: „Lui
I. Creangă din partea amicului său N. Gane”.

O coroană de flori naturale era anonimă. Două discursuri au fost pronunţate de cătră dl institutor Toma Săvescu şi dl profesor Eduard Gruber. Dl Săvescu într´un limbagiu plin de durere a arătat vieaţa şi meritele lui Creangă ca institutor, merite speciale ce sunt cunoscute de toţi aceia ce au avut ocasiunea de a cunoasce pe Creangă sub acest raport. Dl Eduard Gruber în numele unui cerc literar, în care şi Creangă venia de doi ani, rosti un discurs, – pe care îl împărtăşim cetitorilor nostri, – asupra însemnătăţii literare a lui Creangă. Eată cuvântarea dlui Gruber: Jalnică adunare! O dureroasă datorie, cea de pe urmă, ne adună azi pe toţi în faţa mormîntului unde curând va odichni pentru vecie, Ioan Creangă, acest fruntaş al literaturii române. Nemângâiatul fiu, rudele, prietenii şi tinerimea, entusiastă admiratoare a lui Creangă, îşi simt acum inima sdrobită şi cugetarea înorată în faţa muţeniei şi a neclintirii, în care el zace, – muţenie şi neclintire, care ne face să ne îngrozim şi să ne podidească lacrimile, pentru-că nu mut şi nu neclintit a fost Creangă în vieaţă lui. Cernită adunare!

Nu această vieaţă şi nici apostolatul lui de conscienţios şi excelent învăţător voiu căuta să arăt în puţinele cuvinte, ci voiu avé durerea de a rosti înaintea d-voastre dar o scurtă şi pripită schiţare făcută pe neaşteptate asupra însemnătăţii lui literare.

Sunt oameni sortiţi din fire, ca prin puterea minţii şi înălţimea sentimentelor să ajungă aleşii poporului. Pe aceştia nu-i atinge fala, nu-i muncesce rîvna, nu-i prostesc deşertăciunile, nu-i abat din cale cotiturile multe şi pesize ale vieţii. În alte îndeletniciri mai nobile şi mai tiranice caută ei să-şi ardă flacăra sufletului! Într´înşii şi mai presus de ei planează o energie, o idee, o nevoie sufletească de-a gândi şi lucra, care ori-unde, ori când le stă ademenitoare şi poruncitoare, înainte-le.

Aceştia sunt aleşii, sunt cugetătorii unei naţii, – şi când zic cugetători, înţeleg nu numai pe filosofii şi cercetătorii, care scotocesc adâncurile sciinţei şi smulg misterele necunoscutului, dar şi pe poeţii mari, care întrupează simţirile inimii noastre omenesci, pe prozatorii, pe literaţii într´un cuvânt care resumă într´o puternică sintesă tipurile, vieaţa, epoca, geniul unui popor. Un literat din această din urmă categorie a fost pentru de veci acum adormitul Creangă.

Dacă alte literaturi au înscrise pe arama nemuririi nume glorioase, – să ne fie învoit şi nouă, popor tiner şi nou venit la vieaţă, ca în prima noastră tinereţă literară să înscriem cu litere neuitate alături cu numele poetului Eminescu şi pe acela al prietenului său iubit şi nedespărţit, al prosatorului Ioan Creangă. Întristată adunare! Această personalitate puternică a lui Creangă îşi găsesce motivarea pe deoparte în ereditatea, – de pe mamă mai ales, – pe de alta în mediul popular, în care s´a născut şi a crescut. Familia lui Creangă e de baştină din Ardeal. Bunicul său David Creangă, care mai bine de douăzeci de ani a purtat vornicia în Pipirig, a venit cu tatăl şi cu ceilalţi fraţi ai săi Petrea, Vasile şi Nica de s´au aşezat în Moldova în judeţul Neamţului – sunt mai bine de o sută de ani. Tot de pe mamă el are străbun pe Ciubuc clopotarul dela mănăstirea Neamţului, care era în înrudire cu metropolitul Iacob, marele luptător pentru cultura românească în timpul fanarioţilor. Dar mai presus de toate vrednică de amintit sub raportul eredităţii a fost mama lui Creangă. Femeie aleasă şi gospodină neîntrecută, ea îşi iubia copiii cu neţărmurită iubire ce numai o mamă poate să aibă. Ea a avut o puternică şi neînvinsă dorinţă de a-l da la învăţătură. şi în adevăr ei poate datoresc Creangă germenul, din care a răsărit omul superior, omul de talent. Şi sânge din sângele ei, zice el într´un loc în Amintiri, şi carne din carnea ei am împrumutat, şi a vorbi dela dînsa a învăţat. În asemenea condiţiuni de predispoziţie Creangă a adunat zi cu zi în sufletul său impresiile copilăriei şi ale vieţii de ţeară. şi ceea-ce este el azi în literatura română, acestei perioade se datoresce. Creangă este un adevărat copil al poporului; din popor a ieşit, dela suman şi opincă, şi spiritul poporului într´un mod aşa de strălucit l-a întrodus în literatura cultă. În toată literatura noastră poate nu e altul aşa Român ca dânsul; el e o vastă sinteză etnică a poporului. Gândirea, spiritul, logica, argumentarea lui sunt tipice. Cu părere de rău trebue să constat un fapt ce l-am putut observa deaproape: Creangă e mult mai cunoscut şi mai popular în Transilvania şi Bucovina decât în România. Aceasta se datoresce, credem, lipsei de adunare la un loc a scrierilor sale. De aceea acuma când s´a deslipit cea mai verde creangă a literaturii noastre, o sfântă datorie însufleţească pe tinera generaţiune literară, anume aceea, de a întocmi şi înălţa cât mai în grabă monumentul, la care Creangă însuşi a lucrat. Ear´ cele de pe urmă cuvinte trebuind a le da nemângâiatului fiiu, îi vom spune aceste: moartea e fatală şi neînduplecată şi asprimea ei nu cruţă pe nimeni, dar el poate ave o mângâiere mai mare decât alţii: îi rămâne o strălucită moştenire: numele părintelui său». Restituirea necrologului – în acest an comemorativ, la 135 de ani de la trecerea la cele veşnice a celor trei personalităţi – o considerăm necesară şi oportună, tinerii contemporani putând aprofunda o lecţie istorică privind lumea transilvană, familiile celor trei fiind originare din această lume, a sec. XVII-XVIII-lea. Iar migraţia ardelenilor a fost un fenomen socio-cultural-istoric, în cele mai multe cazuri dramatic şi prea puţin cunoscut. (va urma)