L-au întâmpinat zece leproși care stăteau deoparte (Luca 17. 12- 19)

Ecoul sărbătorilor a rămas în urma noastră, temporal, dar ne însoțește pe parcursul întregului an. Ca să înțelegem drama leproșilor din Evanghelia zilei (Luca. 17. 12-19) nu putem rămâne legați numai de cele șapte versete ale minunii, ci trebuie să privim mai la adânc, de pildă, Botezul Domnului Hristos. Întreaga viață de credință a neamului lui Israel era ancorată în puritate, puritatea jertfelor ca și a vieții cotidiene, puritatea trupului și a gesturilor ori cuvintelor. De aceea cele mai importante locuri ale credinței pentru ei erau locul unde puteau face băile rituale. Se făceau în mikveh/mikves, spații sacre prin definiție, în ciuda faptului că acolo se lăsau păcate și mizeria trupească deopotrivă. E rostul pe care-l aveau marile fântâni din Ierusalim – mai cu seamă cea de la Vitezda – și nu de puține ori era spațiul comuniunii între oamenii unui popor ales și sobru în ritualurile sale. Unele dintre ele erau uriașe; cazul uneia din Galileea de Jos, descoperită într-o fermă, care avea în dotare 57 de tone de apă, spune multe. Altele foloseau apa de ploaie, așa cum erau cele amintite în nunta din Cana Galileei, chiupuri de calcar la suprafață în care se aduna apă pentru desele, foarte desele spălări rituale din partea aceea a Galileei Neamurilor. Oricum, până astăzi, acolo unde se descoperă astfel de construcții știm că a existat o comunitate mozaică atentă la ritual și care trăia cotidian Tora, Neviim u Ketuviim, adică întreaga Scriptură a legii Vechiului Testament.

Pe lângă Templul din Ierusalim – suntem în vremea Mântuitorului în ceea ce istoricii definesc a fi perioada celui de al Doilea Templu, o perioadă extrem de angajantă în așteptarea mesianică – erau o mulțime de astfel de locuri și unii dintre oamenii mai bogați – Caiafa nu face excepție – beneficiau de astfel de locuri private. Poate și de aici ura preoțimii Templului pe Proorocul Ioan ce avea să boteze pe Domnul Hristos. Scufundând oamenii în Iordan, arăta inutilitatea construcțiilor lor ritualice și a ritualului spălării la Templu deschizând, cel mai mare mikveh din lume: Iordanul. Apa cea sfântă, pe care israeliții o țineau la mare cinste, devine astfel loc al spălării păcatelor și al pocăirii lor. Făcând aproape inutil Templul. Când apropiindu-se de Ioan Mântuitorul Hristos, Înaintemergătorul și Botezătorul mai spune și „Iată, Mielul lui Dumnezeu, venit să ridice păcatele lumi…”, strigătul lui dă fiori slujitorilor ritualului jertfirii de la Ierusalim. Nu doar că păcatele puteau fi spălate în Iordan, dar și jertfele cele multe înlocuite cu jertfa Acestui Miel Unic, în care Ioan mărturisește că Dumnezeu-Tatăl și-a găsit binevoirea, iar Dumnezeu-Duhul Sfânt și-a făcut arătarea în chip de porumbel.

În tradiția și Scriptura poporului lui Israel era stipulat în repetate rânduri modul în care un lepros vindecat se poate întoarce în comunitate. Dacă dădea semne de vindecare – lucru foarte rar consemnat – se prezenta la Templu unde se scufunda în mikva și era cercetat în amănunțime de doctorii din jurul locașului. Apoi primea o aprobare specială de reîntoarcere în comunitate, dar vă asigur că și cei de acasă se purtau cam cum ne purtăm noi cu câte unul ce ne spune că s-a vindecat de o boală gravă: cu suspiciune. De aceea Domnul alege să-i vindece pe cei zece leproși sub ochii lor, ai sătenilor și apoi să-i trimită pe toți la confirmare la Ierusalim. La templu. Nouă pleacă. Unul, samarinean, rămâne. Pentru că deși era vindecat de boală nu era vindecat de neam. Sub boală era egalul celorlalți, suferința egalizându-ne. De multe ori se întâmplă aceasta în spitale ori în locuri ale suferinței. Suferința ne face mai lesne egali decât bogăția. Toți ne vrem mai bogați, dar nimeni nu prea trage să fie mai suferind…

Lecția vindecării de lepră este urmată de lecția vindecării de o lepră sufletească și mai grea decât cea trupească. Lepra catalogării, a etichetării, i-am spune astăzi. Un lepros întors din drumul Templului pe care nu avea ce căuta căci era samarinean. Un exclus prin loc de naștere, prin cultură și religiozitate diferită de aceea a Templului. Domnul Hristos nu doar că vindecă să vadă sătenii, ci și primește în confirmare pe samarinean, autentifică vindecarea lui ca unul ce era Preot. Sub ochii lor, ai oamenilor-martori. El ne arată că mikva spălării de boli și păcate este dragostea Lui, incredibila forță de ridicare din moarte pe care Jertfa Sa pe crucea Golgotei o imprimă propriilor noastre boli și căderi. Și că nu mai există doar o localizare a prezenței Duhului Sfânt, ci există El, Dumnezeul cel Viu, care ne face vădit pe tatăl și pe Duhul Sfânt.

Desigur că Evanghelia zilei acesteia nu ne este pusă la îndemână după Botezul Domnului întâmplător. Ea ne arată că Acela ce a primit a fi botezat la Iordan a purtat Iordanul cu Sine pretutindeni pe unde a fost nevoie de spălarea bolilor și păcatelor, cerând pocăirea lor și credința în Vestea Împărăției cerurilor. Și că a lăsat Iordanul să curgă în voie apoi din piciorul Mesei Sfântului Altar al Bisericii, fluviu de Har și binecuvântată vindecare. Și că putem să acceptăm uneori că, asemeni samariteanului, n-avem unde merge, dar avem la Cine!