24 Ianuarie! – ce ştim noi despre Unire? – Ţară Românească! – par’că n’ar fi fost fraţi de acelaşi sânge, ci duşmani ? – aspiraţia latentă!

În săptămâna (22-29 ian. 2023), în care chinezii sărbătoresc oficial Anul Nou chinezesc – Anul Iepurelui (simbol al longevităţii, păcii şi prosperităţii), toţi românii ar trebui să sărbătorească „Mica Unire – Ziua Unirii Principatelor Române”, o  zi de mare sărbătoare naţională, în care autorităţile centrale şi locale pot organiza şi sprijini logistic şi material manifestări cultural-artistice dedicate acestei zile. Studiind colecțiile presei românești, se poate constată că „Tribuna” a sărbătorit această zi, în toate vremurile. La 50 de ani de la Unirea Principatelor, a apărut articolul „24 Ianuarie” – „Tribuna” (Arad) din 6 Febr. (24 Ian. v.) 1909, nr. 18; reproducem parţial:«Soartea a fost nemiloasă şi crudă faţă de neamul românesc. Nu numai că ne-a împrăştiat în trei mari împărăţii şi-n câteva ţări mai mici, dar şi pe norocoşii cari au rămas în ţări româneşti, i-a împărţit în două tabere: în moldoveni şi munteni, cari îndemnaţi de duhul cel rău, veacuri d’arîndul s’au războit între dânşii. Par’că n’ar fi fost fraţi de acelaşi sânge, ci duşmani, pe viaţă şi moarte … Şoimenii viteji ai lui Ştefan cel Mare, Domnul Moldovei, pustiit-au deci, cu fier şi foc Ţara Muntenilor şi tot aşa: Matei Basarab, Mihai Viteazul şi atâţi voivozi mari ai Munteniei călcat-au năpraznic hotarele Moldovei, încingând ţara în foc. Şi moartea rămânea pretutindeni să însemneze urmele pe unde treceau armatele ţărilor surori. Vremea de odihnă, pace şi frăţească înţelegere era mai rară decât sărbătorile împărăteşti … Măcar că şi moldovenii şi muntenii trăiau strânşi într’un cerc de vrăjmaşi. La miază-zi turcii, la miază-noapte şi răsărit polonii şi tătarii, la apus ungurii. Dar rar s’au ajutat unii pe alţii împotriva duşmanilor fireşti şi foarte des au cerut ajutorul străinului, pentruca să învingă asupra fratelui. Urgia cerului, nu altceva! Abia înainte cu jumătate de veac s’a îndurat Dumnezeu de neamul românesc, trimiţându-i bărbaţi luminaţi, plini de vitejie şi mai presus de toate având inimă caldă, care n’a tresăltat decât pentru binele neamului. Şi se făcu astfel în anul mântuirii 1859 ziua 24 a lunei Ianuarie marea unire. Muntenia şi Moldova îşi aleseră un singur Domn, se proclamează o singură ţară: Principatele unite! „Să fim un singur trup, precum suntem un singur suflet, căci suntem toţi una, având o origină, un sânge, o patrie, o credinţă, un Dumnezeu …” Aşa a zis încă în toamna anului 1857 Mitropolitul Sofronie al Moldovei, când a deschis Adunarea obştească dela Iaşi (…)».

În 1914, istoricul Nicolae Iorga ţinea o „Cuvântare” la „Serbarea zilei de 24 Ianuar a Ligei Culturale”: « … Căci ce ştim noi despre Unire? Ce ni spun actele străine, culese şi publicate de-un cunoscut bărbat de stat. Ce ni spun actele publice, oficiale, adunate tot în colecţia lui (…), şi pe urmă câteva anecdote pe care am dreptul de a le crede inventate (n.e.: Referire ironică la felul deformat de prezentare a istoriei în unele scrieri sau manuale, prezentare în virtutea căreia faptele de însemnătate deosebită – cum era Unirea – erau umbrite de episoade mărunte, socotite „hotărîtoare” în derularea evenimentelor…) Nu de-acestea avem nevoie, şi nu cu acestea ne plătim faţă de înfăptuitorii Unirii. Şi nici măcar cu statuile care încep să răsară: (…). Nu, cea mai bună cinstire este aceea de a-i primi în sufletele noastre, aşa cum au fost. Dar de unde să-i ştim cum au fost? Avem noi actele lui Cuza-vodă, necum acele scrisori intime, din care se poate vedea nu numai fapta mare, dar şi lupta interioară, adesea tragică, sfîşietoare, din care ea a rezultat? O parte din acte se află, încredinţate de d. Teodor Rosetti, la prietenul meu Cuza. Multe acte. De ce nu se publică? Dar cine are nevoie de aşa ceva? O mie de exemplare din cuvîntările lui Cuza-vodă, editate de mine, nu s-au vîndut în cinci ani. Mai sînt şi alte acte, acelea sechestrate la 11 februar (n.e.: Arhiva sechestrată de complotiştii de la 11 februarie 1866 a rămas în posesia lui D.A. Sturdza pînă în 1912, cînd a fost depusă la Biblioteca Academiei cu recomandarea de a fi deschisă pentru cercetare mai tîrziu, fapt posibil abia în 1928 …), pentru a descoperi o trădare, – şi ce voiţi să caute alta trădătorii a doua zi după trădarea lor?

Se pare că nu e nevoie să se ştie cuprinsul lor, fiindcă nu este în ele nici o trădare. În ce priveşte pe Kogălniceanu, s-a îngrijit cineva, pănă în timpurile din urmă – şi chiar atunci nu din lumea oficială şcolară – să pună la îndemîna publicului, care-şi are doar simboliştii şi alţi reprezentanţi ai scrîntelilor şi perversităţilor din marile centre apusene, această mare operă, în care nu e un rînd care să nu lumineze mai mult minţile şi să nu facă inimile a bate mai tare? Am propus multe lucruri în viaţa mea şi, fiindcă nu au fost rele, pe prea puţine le-am văzut înfăptuindu-se, deşi mă deosebesc de ceilalţi propunători prin aceea că propunerea mea este totdeauna şi o ofertă de muncă. Fiindcă s-a întîmplat să se facă, astăzi chiar, Institutul de studii privitoare la Europa sud-estică, ce ar fi oare dacă s-ar întîmpla să se poată face şi o Societatea pentru descoperirea şi publicarea actelor privitoare la Unire şi la întreaga viaţă a celor cari au determinat-o jertfindu-se pentru dînsa? I s-ar zice „Societatea 24 Ianuar”. Preşedinte de drept ar fi totdeauna mitropolitul Moldovei, al părţii din patria care a dat mai mult pentru întemeierea ei. Ar face parte neapărat toţi coborîtorii tuturor acelor oameni de neştearsă amintire.

S-ar tipări o dată pe an o publicaţie a Societăţii, şi anume în ajunul acestei zile de prăznuire. Materialul nou pus în circulaţie ar îngădui interpretări istorice şi interpretări morale nouă. Serbarea ar căpăta astfel un interes, pe care, trebuie s-o spunem, nu-l are. Dar mai este un mijloc de-a face totdeauna vie serbarea Unirii, ca şi toate celelalte serbări naţionale (…) Norocul nu călătoreşte totdeauna pe aceleaşi plaiuri şi, pe unde a fost, el înţelege să lase în loc vrednicia acelor pe cari i-a cercetat. Norocul e oaspete de zile mari. Vrednicia însă, tovarăşa de fiecare ceas. Cu dînsa împreună vom fi siguri de acea necontenită creştere morală, din care se desfac apoi, în chip firesc, la ceasul lor, evenimentele hotărîtoare pentru o naţiune. Să se audă în tot cursul anului, de la un capăt al ţerii la altul, zvonul discret al muncii fiecărui.

Şi atunci, cînd ne vom întîlni împreună, frînţi, dar nu obosiţi, serbarea naţională va avea un sens».

Acelaşi Nicolae Iorga scria despre Mihai Viteazul primul „principe unificator”: «… după 1600, „nici un român n-a mai putut gândi unirea fără uriaşa lui personalitate, fără paloşul sau securea lui ridicată spre cerul dreptăţii, fără chipul său, de o curată şi desăvârşită poezie tragică”». În „Istoria Transilvaniei” ( vol.II, de la 1541 până la 1711), coordonatorii – Ioan Aurel Pop, Thomas Nägler, Magyari András -, explică sensul noţiunii de „Ţară Românească” «”pe care foarte mulţi l-au uitat şi unii nu l-au înţeles niciodată”: „În timpurile cele mai vechi, românii nu făceau nici o deosebire în ceea ce priveşte ţinuturile pe care le locuiau; pentru dânşii, tot pământul locuit de români se chema Ţara Românească. Ţara Românească erau şi Muntenia şi Moldova şi Ardealul şi toate părţile care se întindeau până la Tisa chiar, toate locurile unde se găseau români. N-aveau câte un nume deosebit pentru deosebitele ţinuturi pe care le locuiau şi toate se pierdeau pentru dânşii în acest cuvânt mare, covârşitor şi foarte frumos de Ţară Românească”. Graniţele de stat în Evul Mediu – considera marele istoric – au fost „de formaţiune feudală” şi au însemnat „împărţirea Ţării Româneşti în două domnii şi, alături, o stăpînire străină”. Dimitrie Cantemir spunea cam acelaşi lucru în jurul anilor 1700, ca şi Şerban Papacostea (…) când scria despre „aspiraţia latentă dacă nu chiar misiunea cuprinsă în denumirea asumată de Ţara Românească, aceea anume de a reconstitui unitatea poporului al cărui nume îl poartă». (va urma)

Marius HALMAGHI