2023 Dosarele patrimoniului (CXXXII): cum a fost şi la părinţi, bunici şi străbunici? – Turnul Roşu hotarul a două lumi? – şura mică, mare, hambarul – precauţiunea trăsătura principală!

Atestarea documentară a localităţii Şura Mică – 1323 sub numele de Parvo Horreo, devansează atestarea localităţilor Şura Mare (1332 – Magnum Horreo) şi Hamba (1332 – Hanbach), fapt ce a permis promovarea unei legende locale, păstrată de memoria orală sibiană. După venirea coloniştilor saşi, aceştia şi-au ridicat o şură  (Şura Mică) şi constatând – după un timp – că este mică, au hotărât să facă o şură mai mare (Şura Mare). Nu a trecut mult şi aceasta a devenit insuficientă pentru depozitare, construind – în imediata apropiere – un hambar (Hamba). În orice legendă există un sâmbure de adevăr, şura (realizată – de regulă – din lemn de stejar, lucrat în exlusivitate cu barda şi fierăstrăul) – fiind construcţia anexă pe lângă gospodăria rurală, în care se adăpostesc vitele, păstrându-se uneltele agricole, dar şi o parte din producţia agricolă sezonieră (fânul, otava, etc). Termenul românesc de şură, mai este cunoscut şi ca şopron (popular), şopru (regionalism), colnă (Transilvania, Moldova, Maramureş). Timp de secole civilizaţia rurală a construit treptat, dezvoltând soluţii tehnice ingenioase, toate menite a uşura munca crescătorilor de animale şi a agricultorului, viaţa ţăranului pendulând între munca câmpului şi buna organizare a gospodăriei. Câţi tineri mai cunosc astăzi organizarea tradiţională a şurii? Câți tineri orășeni mai cunosc că șura avea trei părţi, prin porţile înalte din lemn (situate central, pentru a intra căruţa încărcată cu fân) putându-se traversa spre grădina situată în spatele gospodăriei, închizând ca o cetate curtea. În partea stângă a şurii se afla grajdul, deasupra fiind situat podul pentru depozitarea furajelor. Şura nu avea pod, fiind deschisă până la acoperiş, în ea fiind păstrată căruţa (carul) şi anexele, precum şi uneltele agricole (furcile, greblele, plugul, grapa, jugurile, etc), dar şi căzile (butoaiele, mai noi), în care se puneau fructele la fermentat. Şura cu trecere transversală se făcea din lemn – mai târziu din piatră – fiind bine compartimentată, animalele din grajd (vitele, caii sau porcii) fiind hrănite prin clapete înguste fixate de perete.

Apariţia fânarelor este explicată de dr.Adolf Schullerus (Etnografia saşilor transilvăneni, Leipzig, 1926): „Per global, culturile de cereale, mai puţin eficiente, au făcut loc bogatelor culturi de furaje, determinate de o agricultură extinsă şi atentă de creştere a animalelor de casă”, explicând astfel trecerea de la producţia vegetală la producţia animalieră intensivă.

Istoricul-etnolog şi scriitorul-teolog dr. Adolf Schullerus (n. 1864, Făgăraş – 1928, Sibiu), autor a numeroase scrieri, menţiona: „Pe lângă acestea freamătă o viaţă comunitară intensă şi bogată, axată pe necesităţile de zi cu zi: ajutor reciproc la ridicarea de construcţii, cât şi la lucrări mai mari din gospodărie (înălţarea de şuri, căratul de cărămizi şi pământ, etc)”. Se păstrează cugetarea unui sas bătrân: „să fie aşa cum a fost şi la părinţi, bunici şi străbunici”!

În dicţionarele explicative, termenul de şură este definit şi ca adăpost, refugiu, etimologia fiind atribuită din «germanul dialectal Schur, germ. Schuer, prin intermediul ucr.ŝura (DER), Săs: schûren (Ţurcanu)». O altă definiţie explicativă a substantivului feminin, susţine etimologia din «germ. Scheuer, prin intermediul rut. Ŝura (Diez, Gramm, I, 129 …), săs. Schyren (Mîndrescu, 92, Borcea 214), maghiarului csúr (Cihac, II, 529, Galdi Dict. 196)». Deci, nu întâmplător, cele trei localităţi din depresiunea Sibiului s-au numit: Şura Mică, Kiscsür (ung.), Kleinscheuern (germ.), respectiv: Şura Mare – Nagy-Csűr, Grossscheuern; ar fi interesant de cunoscut şi istoria localităţii Rusciori, atestată documentar la 1380, sub numele de „villicus et villa Ruthenica”. Denumirea maghiară a localităţii Roszcsür, se poate traduce simplu: „hambarul” (csur) – „rusesc”(Rosz). În vremea când domnitorul român Mihai Viteazul cucerea Ardealul, gospodăriile mai erau acoperite cu paie, incendiile repetate conducând târziu la interdicţia de acoperire cu paie a caselor nou construite. Trei secole mai târziu, în  1929, Schullerus scria că dintre cele 33.007 gospodării săseşti existau încă 1586 de case de locuit acoperite cu paie.

În drum spre Ocna Sibiului, toți pasionații de istorie pot poposi în parcul central al localității, pentru a vizita expoziția permanentă OPEN AIR „Pelerinaj prin istoria localităţii Şura Mică”; autorul – istoricul Martin Rill – explică bilingv (româno-germană) evenimentele importante din trecutul și prezentul comunei, imaginile ilustrând spectaculos potențialul turistic al unei comune în plină dezvoltare. În 1933, Otto F. Stein îşi prezenta lucrarea de doctorat în filozofie şi litere, la Bucureşti: „Influenţe de civilizaţie rurală în ţinutul Sibiului”. Reproducem selectiv: «În ţinutul Sibiului locuesc împreună încă din vremuri trecute Românii şi Saşii. În acest ţinut găsim comune cu o populaţie curat românească şi comune cu o populaţie mixtă, Români şi Saşi, aceştia din urmă având uneori un număr covârşitor. Numai o singură comună e curat săsească, Cisnădioara. Comunele pe de-a’ntregul româneşti se deosebesc între ele prin faptul că unele sunt locuite de Români originari din primele timpuri în acele locuri, iar altele de Români cari s’au aşezat acolo după stingerea Saşilor. În satele cu populaţia mixtă, constatarea dacă Românii au casele lor în mijlocul satului, sau numai în străzile laterale e foarte importantă. Clasificarea satelor din jurul Sibiului după criteriul etnic e necesară nu numai pentru a putea afla şi înţelege stările judiciare, pe care le-au avut Românii în acest ţinut, ci şi pentru a putea cunoaşte influenţele reciproce dintre Români şi Saşi. Comune curat româneşti din primele timpuri sunt Gurarâului, Poplaca, Răşinari şi Sadu, pe când comunele Bungard, Mohu, Săcădate şi Veştem azi locuite de Români au fost odinioară săseşti. Avrig e singurul sat, care odinioară era săsesc şi în care Românii astăzi se găsesc în mijlocul satului. În toate celelalte sate, în toate fundaţiunile săseşti, populaţia românească mai mult sau mai puţin numeroasă locueşte numai în străzile laterale sau la un capăt al satului. Fiecare sat ca pretutindeni de altfel, are o caracteristică a sa aparte, este o individualitate bine definită. (…) Turnul Roşu este hotarul a două lumi. Forma satelor şi forma caselor se schimbă aici brusc. La Lotru, la Cornet, la Câineni şi Râul-Vadului casele sunt risipite şi par a fi aşezate neregulat; ele sunt din lemn, lipite cu pământ şi sunt acoperite cu scânduri, fiecare are, fără excepţie, pe două, câteodată şi pe trei laturi o prispă care poartă pe stâlpi mici şi svelţi, acoperişul. Oricât de săracă ar fi casa, stâlpii aceştia sunt mai mult sau mai puţin împodobiţi. Această casă din Vechiul Regat cu acest element al lui principal se urmăreşte uşor în toată peninsula balcanică, se găseşte în Polonia, în Rusia, în Prusia apuseană, în Posen şi Scandinavia. Este casa nordică a lui Meitzen care după părerea lui s’a desvoltat din cella templului grec şi s’a împrăştiat până în ţările nordice, favorizată mult de călătoriile Herulilor şi de legăturile ţărilor nordice cu Bizantinii. La Turnul Roşu, la Tălmaciu, Veştem, Mohu şi Şelimbăr, unde exceptând Tălmaciul şi Şelimbărul, nu locuesc decât Români, casele sunt strâns lipite unele de altele, sunt din piatră şi acoperite cu ţigle şi n’au niciodată cerdacul cu stâlpi. Casele acestea desigur au fost strâns lipite unele de altele începând din primele timpuri ale colonizării; şi aceasta din cauza pericolului permanent al unei vieţi străine, indicat de reflexul instinctului de apărare. Casele strâns lipite formând astfel o cetate uriaşă, era mijlocul cel mai bun de apărare. Saşii au învăţat modul acesta de apărare pe drumul lung întrerupt de multe etape, pe care, singura lor apărare la un atac din partea duşmanului era aşezarea carelor lor mari într’un cerc, strâns lipite unele de altele şi formând o cetate mare de care. Acest mod prevăzător de zidire al Saşilor a devenit din cauza războaielor veşnice, un caracter persistent la ei, întocmai cum şi firea şi modul lor de traiu a devenit prudent. Veşnica nelinişte în care se zbăteau ei şi care i-a silit de a fi mereu pregătiţi la apărarea bunurilor câştigate şi chiar a vieţii lor n’a putut să rămână fără urmări în sufletul lor.

Precauţiunea este trăsătura principală în caracterul lor ceea ce reiese şi din construcţia caselor lor. Un sat săsesc strâns clădit, a păstrat exteriorul lui din primele timpuri ale colonizării, dealungul războaielor cu Turcii şi cu Tătarii până în timpurile de astăzi. Numai treptat, începând cu secolul al XVI-lea se înlocuiau casele din bârne de stejar sau de brad cu case de piatră, probabil fiindcă acestea erau mai capabile de a rezista la incendii şi la războaie».

(va urma)