2023 Dosarele patrimoniului (CXXIII): aş fi putut trăi liniştit, sigur şi fără nicio frică …? – Europa patriilor! – culoarea bătăliei de la Magenta? – mi l-am făcut duşman de moarte!

La fiecare început de an, seria de articole „Dosarele patrimoniului” a semnalat „Anul Omagial”, 2023 fiind proclamat de Patriarhia Română ca „An omagial al pastoraţiei persoanelor vârstnice” şi „An comemorativ al imnografilor şi cântăreţilor bisericeşti (psalţi)”. Întregul an, în toate bisericile ortodoxe se va «acorda o mai mare atenţie pastoraţiei şi sprijinirii persoanelor vârstnice în contextul actual al unei societăţi marcate de individualism şi secularizare. Astfel, se propune o încurajare a participării persoanelor vârstnice la viaţa Bisericii, o mai consistentă contribuţie a familiei, Bisericii şi societăţii în sprijinul persoanelor vârstnice, precum şi o intensificare a activităţilor social-filantropice şi culturale dedicate acestei categorii sociale. Pentru anul comemorativ, motivaţia este dată de dorinţa de a cinsti pe autorii şi interpreţii muzicii bisericeşti, ca exemple elocvente de cultivare a muzicii bisericeşti, care susţine rugăciunea şi intensifică viaţa liturgică a comunităţilor bisericeşti». În plan internaţional, întreaga mass-media a justificat alegerea Institutului American Pantone, care a adoptat culoarea anului 2023 – Viva Magenta –, aceasta fiind o „nuanţă neconvenţională, pentru o perioadă neconvenţională, … ne reconectează la materia originală, invocând forţele naturii, ajutându-ne să ne construim puterea interioară, … fiind inspirată din coloranţii naturali proveniţi de la o specie de insecte, folosiţi încă din secolul al II-lea Î.Hr.”. Culoarea are o nuanţă vibrantă, bazându-se atât pe tonuri calde cât şi reci, fiind un exemplu de echilibru, putând fi folosită la sărbători, pentru a descrie optimismul şi fericirea! Totuși, din campania de promovare lipseşte o explicaţie simplă, puţini tineri cunoscând că „roşu purpuriu” este una din cele trei culori secundare ale luminii, alături de cyan şi galben (CMYK -0,100,0,0), numele provenind de la orăşelul Magenta din Lombardia – regiunea Milano (Italia). Ştiaţi că la Magenta a avut loc o mare bătălie – în 4 iunie 1859 – în cadrul celui de-al doilea Război de Independenţă al Italiei, armatele franco-sarde – conduse de împăratul Napoleon al III-lea -, învingând armata austriacă condusă de mareşalul Ferencz Gyulai?

În județul Sibiu, – în 2023 -, trei comune își sărbătoresc atestarea documentară: Cristian – 800 de ani (1223), Şelimbărul şi Şura Mică – 700 (1323). Un bun prilej de promovare a identităţii locale, dar şi a patrimoniului moştenit.

Seria de articole bilunare „Dosarele patrimoniului” continuă prezentarea principalelor „comori locale sau naționale” din ățjudeţul Sibiu, după cele ale cultului evreiesc, fiind promovate cele ale cultului reformat și personalitățile sibiene maghiare.

Se cuvine a remarca faptul că în toate lucrările monografice este amintit voievodul Mihai (1593-1601), care din momentul în care a ajuns domn al Ţării Româneşti, a pregătit o revoltă antiotomană, înscriind ţara în „Liga Sfântă”, o alianţă contra turcilor susţinută de Habsburgi şi de papă. Ideea apărării întregii civilizaţii creştine europene este regăsită în multe documente, edificator fiind un memoriu transmis de domnitorul român împăratului Rudolf al II-lea (sursa: Ioan Aurel Pop, Ioan Bolovan, Istoria Transilvaniei, 2013): «Provincia mea, Ţara Românească, nu e mai departe de scaunul tiranului, ce se numeşte Constantinopol, decât cale de cinci zile şi numai Dunărea o desparte de teritoriul duşmanului. În această ţară aş fi putut trăi liniştit, sigur şi fără nicio frică, dacă nu mă simţeam chemat de credinţa mea faţă de Maiestatea Voastră, şi faţă de întreaga creştinătate. Eu însă, nevrând să sporesc puterea turcilor prin ostaşii mei, spre distrugerea creştinilor, de bunăvoie m-am arătat gata de a lua parte la Liga Creştină, fapt prin care mi l-am făcut pe tiran duşman de moarte, însetat după sângele meu. (Istoria românilor, vol.IV, De la universalitate creştină către Europa „patriilor” …, 2001).

Dorind să izbândească în atingerea ţelului comun, domnitorul Mihai s-a dovedit un om energic, care cunoaştea potenţialul ţinuturilor locuite de români, populaţia românească fiind majoritară în cele trei ţări din nordul Dunării. Cunoştea ideea de „reconstituire a Daciei” – susţinută de principele Sigismund Báthory -, unirea Transilvaniei cu Ţara Românească şi Moldova fiind deja agreată de împăratul Rudolf al II-ea, acesta numindu-l principe pe Báthory nu doar al Transilvaniei, ci „şi al ambelor Dacii” („et utriusque Daciae”). Era  bine informat cu privire la poziţia secuilor contra familiei Báthory şi trecând munţii în Ardeal, s-a folosit de alianţa cu împăratul, pentru a constitui o apărare eficientă, prin unirea celor trei ţări cu o bază etnico-demografică comună. Intrarea domnitorului Mihai în Ardeal a trezit mari speranţe în rândurile românilor, revolta acestora pentru drepturi egale cu naţiunile recunoscute, fiind explicabilă. Cronicarul Ştefan Szamosközy descrie acea revoltă a românilor, după ce domnitorul Mihai a învins la Şelimbăr: «Într-adevăr, la vestea luptei nefericite (de la Şelimbăr, din 28 octombrie 1599), care s-a răspândit foarte rapid în întreaga ţară, naţiunea românilor, care locuieşte în fiecare din satele şi cătunele Transilvaniei, complotând peste tot, s-a unit cu poporul venit (din Ţara Românească) şi, atât împreună cât şi separat, au prădat în lungul şi latul ţării. Căci, încurajaţi de încrederea că aveau un domn din etnia lor (…), au ocupat drumurile şi au ucis pretutindeni (…). Acum, fiind încurajată nebunia lor de principele român şi sporindu-le îndrăzneala din pricina războiului (…), cu atât mai multă cruzime au atacat cu acest prilej, cu cât anterior, când ţara era liniştită, dovediţi prin decizii judecătoreşti cu vreo faptă rea, erau pedepsiţi cu cele mai grele pedepse. Peste tot, spânzurătoarele, butucii, securile, cârligele, funiile şi toate locurile de osândă erau pline mai mult de români (Apud Ioachim Crăciun, Cronicarul Szamoscközi şi însemnările lui privitoare la români, Cluj, 1928,…). Asasinarea domnitorului Mihai a dus şi la destrămarea primei uniri a ţărilor româneşti, Mihai Viteazul devenind un simbol naţional, recunoscut de toţi românii ca un veritabil părinte fondator, cu un rol fundamental  „în istoria românilor şi chiar a civilizaţiei europene”. Calităţile sale, au fost apreciate şi de cronicarul german, Balthasar Walther: «Un bărbat vestit şi ales prin naştere, cât şi prin statura lui mândră. De asemenea, era vrednic de lauda cea mai mare prin virtuţile cele mai alese, prin marea sa pioşenie către Dumnezeu, prin iubirea de ţară, prin bunăvoinţa faţă de cei deopotrivă cu el, în sfîrşit, faţă de toţi, prin dreptate, adevăr, statornicie, mărinimie şi deprinderea altor virtuţi de acest fel. Pe lângă acestea, era drag tuturor celor buni prin darurile înalte ale sufletului lui nobil cu adevărat, pornit chiar prin firea sa să săvârşească isprăvi grele, ca şi prin cuvântul său, care, de câte ori era nevoie şi chiar fără pregătire dinainte, îi ieşea din gură blând şi înţelegător (Balthasar Walther, Scurta şi adevărata descriere a faptelor săvârşite de Io Mihai, Domnul Ţării Româneşti, Görlitz). Timp de secole a fost criticat şi denigrat, abia generaţia paşoptistă recunoscându-l ca un mare predecesor, în pofida faptului că au existat contemporani care l-au apreciat. Reproducem opinia agentului englez la Istanbul, Edward Barton (7 noiembrie 1595): «Este un lucru demn de cea mai mare consideraţie şi de glorie eternă, întrucât ceea ce nu au putut realiza atât de mulţi împăraţi, regi şi principi a izbutit un Mihai, cel mai neînsemnat şi mai sărac dintre duci, anume să învingă oştile marelui Sultan». La 700 de ani de atestare documentară, putem asocia o culoare localității Şelimbăr, de numele căreia se leagă una din cele mai glorioase pagini de istorie a armatei române?

(va urma)