2023 Dosarele patrimoniului (CXL): Cine n’a admirat geniul şi bărbăţia lui? – Şelimbăr 400! – ceia ce înalţă o naţiune, ceia ce’i inspiră demnitatea şi tăria? – puterea Domnilor!

Fundaţia culturală „Şelimbăr 400” a fost constituită în vara anului 1998, având ca scop organizarea de manifestări cultural – ştiinţifice, emiterea unor medalii comemorative, iniţierea şi în perspectivă realizarea de construcţii şi monumente cu caracter istoric în cadrul unui parc naţional pe locul bătăliei şi altele. Dintr-un pliant editat cu ocazia amplelor manifestări comemorative, – organizate la 28 octombrie 1999, la împlinirea a patru secole de la bătălie – reproducem textul: « …la Şelimbăr dezvelirea de către Fundaţia culturală şi cu sprijinul nemijlocit al Consiliului Local Şelimbăr a unui portret monumental al voievodului operă a sculptorului prof. Ioan Cândea, iar la Troiţa Movilei lui Mihai ofiţerii şi militarii Garnizoanei Sibiu au realizat o reprezentatifvă reconstituire istorică a bătăliei. Recent au fost emise cu sprijinul deosebit de generos al conducerii Băncii Naţionale a României, medaliile comemorative din aur şi argint, dedicate simbolurilor primei Uniri.

Designul medaliilor comemorative este inspirat după cunoscutul portret al domnitorului, datorat gravorului Egidius Sadeler şi pe revers Stema ţărilor române unite sub domnia lui Mihai Viteazul, pe sigiliul unui hrisov dat în Iaşi la 27 iulie 1600. Caracteristicile medaliilor: Medalia din aur – Titlu/ Fineness: 900‰, greutatea/ weight: 8,64 gr/buc; diametru/ diameter: 24,00 mm; margine/ edge: netedă/flat. Medalia din argint: titlu/ fineness: 925 ‰, greutatea/ weight: 20,25 gr/buc; diametru/ diameter: 37,00 mm; margine/ edge: netedă/flat. Emisiunea a fost sponsorizată de Banca Naţională a României, fiind executată la R.A. Monetăria Statului – Tezaurul de Metale Preţioase Bucureşti; concepţia şi compoziţia prof. Cornel Lungu, prof. Ioan Cândea, gravor: Vasile Gabor, foto: Marcel Baciu. Fundaţia Culturală „Şelimbăr 400” – preşedinte de onoare ing. Victor Fuior – senator, preşedinte prof. Cornel Lungu – directorul Muzeului de Istorie Sibiu, vicepreşedinte Costel Boar – Nistor, viceprimar Şelimbăr, secretar: prof. Dumitru Costea. Sediul Fundaţiei: Sibiu, str. Ioan Lupaş, nr. 4.

În capodopera „Istoria românilor subt Mihai Vodă Viteazul”, marele revoluţionar paşoptist Nicolae Bălcescu scria: «Istoria noastră n’a fost de loc sau a fost rău scrisă până acum. În luptele şi revoluţiile din lăuntru care au umplut secolul al XV-lea şi al XVI-lea, istoricii n’au văzut decât nişte lupte de pretendenţi la tron şi n’au pătruns principiul şi interesele ce fiecare pretendent representa. Într’un stat organizat ca al nostru, unde nici o familie n’avea dreptul de stăpânire, chestia dinastică nu putea avea loc după cum s’a presupus de istorici. Îndată după moartea lui Mircea I-iu, partidele între care era ţara împărţită, începură lupta între dânsele, fiecare puindu-se subt unul din fii săi. Turcii şi Ungurii găsesc prilej a se amesteca între deosebitele partide, susţiind când pe una, când pe alta şi a călca libertatea naţiei. Puterea Domnilor însă, ajutată de elementul democratic, eşi biruitoare din aceste lupte între duşmanii dinlăuntru şi cei din afară.

Vlad-Dracul-Voevod ţinu sus şi puternic frânele guvernului, dobândind o glorie nemuritoare în luptele sale cu Turcii şi sdrobind aristocraţia. Ţepeş urmează şi mai tare pe calea lui; cu o asprime tiranică, dar dreaptă, el nimiceşte facţiile dinlăuntru şi respinge nenumărate hoarde turceşti, ce Mahomed al II-lea conducea asupra Românilor. Silit mai târziu de nevoie să încheie un tractat cu Turcii, la 1460, el păstrează stipulaţiile celui dela 1393, urcând numai tributul la zece mii galbeni şi recunoscând iarăşi suveranitatea sau supremaţia nominală a Porţii. Acest tractat încă şi astăzi formează dreptul public al ţării sau, cum se numeşte acum. Capitulaţiile ei cu Poarta. Aristocraţia atunci se aruncă în braţele Turcilor şi isbuti să gonească din ţară pe energicul Domn. Partida Domnilor îmbrăţişa mai întotdeauna pe Unguri; iar poporul mai adesea rămânea indiferent într’aceste lupte, până când vedea libertatea ameninţată de vrăjmaşii din afară; atunci el alerga la apărarea ţărei sub steagul Domnului. Adesea ocrotit de Domni, el însă era slab către celelalte partide, căci toţi capii ce eşiau din popor intrau fireşte şi se identificau cu una din partidele dominante. Lupte, cu deosebite alternative între ambele principii, continuă pănă la Radul cel mare (1493-1508), care se încercă cu o politică de conciliaţie, fără a se izbuti. El cercă atunci a balanţa puterea boierilor, dar revoluţionând organizaţia democratică a clerului şi făcându-l un corp privilegiat, îi creă interese conforme cu ale boierilor şi le dete un auxiliar. Radu-cel-mare fu dar un sprijin puternic al aristocraţiei.

Cu acest Domn se încheie această epocă. (…) În aceste timpuri fraţii noştri din Transilvania, deşi Huniad şi fiul său cârmuiră soarta Ungariei pierdu drepturile lor … Dacă acest secol fu pentru Români un secol în care începură luptele din lăuntru, dacă rezultatul lui fu stingerea democraţiei, tot fu însă secolul cel mai glorios, secolul prin care se renumiră şi în care se luptară puternic pentru libertate. Cei mai mari bărbaţi ce produse acest secol în omenire, fură Românii: Dracul- Voevod, Vlad Ţepeş, Ioan Huniad cu fiul său Matiaş şi în sfârşit Ştefan-cel-mare; ei plană asupra acestul secol glorios.

Boierii ţărei recrutându-se tot mereu din elementul popular desfăşoară pe lângă dorinţa de a constitui libertatea lor asupra tronului, o vitejie rară împotriva vrăjmaşilor din afară … Dar izolându-se de popor, încet cu încet, făcu pe acesta apatic. Ţara slăbeşte şi Turcii îndrăznesc mai mult şi, în secolul următor, ea cade cu totul sub domnirea lor. (…)».

În finalul lucrării care „l-a impus în canonul naţional pe voievodul Mihai Viteazul”, istoricul şi scriitorul Nicolae Bălcescu concluziona: «… Dar, pe lângă lucrările de utilitate introduse de civilizaţiune …, oare un monument care să dovedească recunoştinţa Românilor către părinţii lor ce au apărat ţara cu bărbăţie n’ar fi tot aşa de folos ca şi o cale lesnicioasă deschisă pe acolo comerciantului? Ceia ce înalţă o naţiune, ceia ce’i inspiră demnitatea şi tăria, nu e atât desvoltarea proprietăţei sale materiale, nici îmbelşugarea productelor industriei sale, nici înmulţirea capitalurilor şi averilor, nici luxul vieţei casnice, ci respectul către eroii şi gloriile naţionale de orice fel, ci amorul către pământul natal, pentru păstrarea căruia s’au luptat generaţiunile trecute, ci iubirea către limba şi datinile părinteşti, moşteniri scumpe, rămase din vechime! Fără de aceste elemente, spiritul naţional piere. Inima se sleeşte speculaţiunii şi în întreprinderile egoiste ale industriei şi ale negoţului. Literilor şi artelor e dat de a întreţine veneraţiunea gloriilor trecute, de a deştepta nobilele aspiraţiuni, de a insufla sacrificii măreţe. E o datorie sfântă a popoarelor, pe care civilizaţiunea o consacră pe toată ziua mai tare, de a cerceta şi de a scoate la lumină faptele trecutului lor, de a eterniza, prin ajutorul artelor, memoria bărbaţilor mari şi evenimentelor glorioase. Să nu nesocotească dar nimeni câtă influenţă salutarie poate avea asupra naţiunii amintirea virtuţilor ei străbune: adeseori ea a produs faptele mari şi aceasta ne întemeiază mult a crede cuvintelor unui amic (răposatul D. Berindei) când zicea: „Să ne aducem aminte de epoca lui Mihai, în care Românul atinse culmea mărirei, care ne-a lăsat cele mai glorioase pagine în analele ţărei. Cine n’a admirat geniul şi bărbăţia lui? Călugăreni! Termopile ale Românilor! câte inimi nu tresar la suvenirea voastră! câte suflete nu aprindeţi! câte braţe nu înarmaţi! – Când Românul şi-ar perde de tot credinţa, când orice scânteie de patriotism s’ar stinge în inima lui, numele vostru singur ar fi în stare să’l ridice, să’l entuziasmeze şi să’l facă a muri luptându-se sau a triumfa!”». În România, s-au ridicat – în amintirea acestui erou naţional – numeroase monumente, cel mai vechi, probabil şi cel mai celebru fiind statuia ecvestră din Piaţa Universităţii Bucureşti (1874), operă a sculptorului francez Albert-Ernest Carrier-Belleuse. Ştiaţi că statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul din Oradea  a fost realizată din fondurile Asociaţiei „Mihai Viteazul” Oradea, din contribuţiile militarilor şi personalului civil din cele 13 unităţi militare ale Diviziei 11 mecanizată „Carei” – Garnizoana Oradea? Statuia monumentală – turnată din 8,5 tone de bronz -, a fost amplasată în 1994, în Piaţa Unirii Oradea, fiind opera sculptorilor Alexandru Gheorghiţă şi Georgeta Caragiu,

Chiar dacă presa naţională nu a prezentat odiseea acestei statui din centrul oraşului şi coborâtă de pe soclu pentru a fi strămutată – în perioada primarului Ilie Bolojan -, ne punem întrebarea: această statuie (sau alta similară), este disponibilă pentru a onora cum se cuvine memoria bătăliei de la Şelimbăr şi a primului domnitor român, primul conducător de factor al celor trei state medievale care formează astăzi, România?

(va urma)