2023-Anul A.C. Popovici (XXXV): cu Memorandumul la Viena! – scoatem sabia din teacă, sau să o mai lăsăm să ruginească? – agitatori care de ani de zile se ocupă cu uneltiri naţionaliste!

În anul 2017, cotidianul „Tribuna” a prezentat pe larg atât dezbaterile legate de necesitatea şi oportunitatea redactării şi prezentării „Memorandumului” la Viena, cât şi consecinţele acestui demers politic, fără precedent în istoria imperiului. În contextul actual al integrării europene, toate lucrările de cercetare pentru „analiza și modelarea culturii politice” ar trebui să prezinte tinerilor aspiranţi la activismul politic, luptele şi argumentele aduse în cadrul conferinţelor naţionale ale grupărilor din Partidul Naţional Român din Transilvania. Gruparea condusă de tribuniştii Ioan Slavici profesor (atunci, stabilit în Bucureşti), Ioan Russu Şirianu şi Gh. Bogdan Duică (redactori la „Foaia Poporului” Sibiu) era susţinută de partidul liberal din România, condus de marele om politic, Dimitrie Sturdza, aceştia condamnând politica „dăunătoare politicii româneşti” făcută de gruparea influentului om bănăţean Alexandru Mocioni şi a preşedintelui Vincenţiu Babeş, aceştia fiind acuzaţi că „făceau jocul guvernelor ungureşti”. Este memorabilă sinteza făcută de tribunistul Vasile Lucaci, la Conferinţa Naţională din ianuarie 1892, din sala mare de la „Gesellschaftshaus”: „Ei, băieţi! Scoatem sabia din teacă, sau să o mai lăsăm să ruginească?”. Atunci, delegaţiile din Ardeal au votat propunerea lui Eugen Brote, gruparea lui Mocioni fiind nevoită să se retragă din conducerea partidului, fiind format comitetul de 25 care a primit mandatul de definitivare a „Memorandumului” şi înaintare la Viena. Pentru toţi cititorii „Tribunei” publicăm acest comitet executiv – din monografia dr. Vasile Crişan -, în care îl regăsim pe tânărul Aurel C. Popovici, singurul membru care, fiind la Graz, era din afara graniţelor Ungariei: «dr. Ioan Raţiu (Turda) – preşedinte, George Pop de Băseşti – prim vicepreşedinte, Eugen Brote (Sibiu) – vicepreşedinte, Vasile Lucaciu (Şiseşti) – secretar general, Dimitrie Comşa (Sibiu) – secretar I, Septimiu Albini (Sibiu), secretar II, Iuliu Coroianu (Cluj), Daniel Popovici Barcianu (Sibiu), Theodor Mihail (Dej), Vasile Ignat (Beiuş), Alexandru Filip (Abrud), Vasile Raţiu (Făgăraş), Ludovic Ciato (Blaj), Patriciu Barbu (Reghin), Gavril Tripon (Bistriţa), Aurel Suciu (Arad), Ioan Nichita (Zalău), Mihai Veliciu (Chişineu Criş), Gavril Lazăr (Carei), Iuliu T. Mera (Şiria), Gherasim Domide (Rodna), Rubin Patiţa (Alba Iulia) şi Aurel C. Popovici (Graz)».

Întâlnirea Comitetului executiv al partidului din luna martie 1892, contribuie la dezbaterea finală a „Memorandumului”, stabilind şi constituirea unei delegaţii impunătoare pentru depunerea documentului la împărat. Reacţia presei este prezentată în aceiaşi lucrare: «… Făcând istoricul Memorandumului, Magyar Hirlap îl acuza pe primul ministru Szapári de slăbiciune la guvernare, Pesti Napló cataloga acţiunea românilor drept trădare de patrie, Egyetértés considera Memorandumul drept lucrare a agitatorilor, răzvrătire şi fanatism. (…) Gazeta Transilvaniei şi Telegraful Român atacă Tribuna pentru faptul că prin agitaţiile sale necontenite, a determinat luarea hotărârilor de înaintare a Memorandumului la tron, considerând că acest important pas era ultimul ce trebuia făcut. Reţinerile lor nu erau legate de conţinutul Memorandumului ci de gestul ducerii lui la împărat». Este relevantă pentru acţiunea politică şi analiza făcut de dr. Vasile Crişan în subcap. „Cu Memorandumul la Viena”: «Este greu de decantat astăzi câte erau iluzii şi câte erau convingeri legate de mitul „bunului împărat” la cei 237 delegaţi care au luat drumul Vienei şi la miile de români care i-au condus şi i-au aclamat cu entuziasm pe parcursul călătoriei lor spre capitala imperiului. Cei care gândeau cu luciditate – şi printre ei era şi Aurel C. Popovici – nu îşi puneau prea mari speranţe în capacitatea lui Franz Iosif şi a anturajului său de a lua în seamă doleanţele românilor şi, cu atât mai mult, de a le soluţiona. Prea mult era legat împăratul de opera sa fundamentală – înţelegerea cu maghiarii, care, chiar dacă-i tulburau bătrâneţea cu veleităţile de independenţă ale kossuthiştilor, ştia că nu aveau nici forţa, nici interesul, să rupă legătura dualistă şi să se arunce, fără nici un reazăm, în lupta cu naţionalităţile nemulţumite. Din nou Vasile Lucaciu, temutul preot greco-catolic din Şiseşti, într-o butadă ce circula în acele zile, sintetiza îndoielile românilor: „Mergem la împărat să-l pârâm pe regele Ungariei …”, făcând aluzie la dubla calitate a monarhului. Dar de un lucru erau sigur cu toţii: protestele lor, chiar dacă nu vor fi ascultate de împărat, vor fi auzite de opinia publică europeană şi vor pricinui mari necazuri guvernanţilor de la Budapesta, ceea ce s-a şi întâmplat (…) Ambasadorul Germaniei la Viena, Reuss îl informa pe cancelarul Caprivi, la 28 mai, că numărul delegaţilor români din capitala Austriei era de 237 persoane. La acea dată, ambasadorul, înştiinţat de cercurile politice vieneze, ştia că delegaţia română nu va fi primită de împărat, existând opinia oficială despre caracterul nereprezentativ al acţiunii româneşti. Delegaţii români încă nu aveau cunoştinţă de aceasta, dar aveau să afle în curând. Ei nu ştiau nici că la aflarea veştii privind organizarea delegaţiei pentru înaintarea la tron a Memorandumului, contele Iuliu Szapáry, primul ministru maghiar, intervine, în 23 mai, la împărat cu un memoriu prin care îi cerea să nu primească deputaţiunea românească, folosind drept argumente acţiuni la care contribuise şi Aurel C. Popovici: „Acei agitatori care de ani de zile se ocupă cu uneltiri naţionaliste, întovărăşindu-se în vremurile din urmă şi cu cehii doritori de a distruge baza monarhică a dinastiei şi cu alte elemente slave tulburătoare pentru a reusi să seducă pe cetăţenii de limbă română din Ungaria, au hotărât ca în calitate de delegaţi autorizaţi ai românilor să prezinte la Maiestatea Voastră plângerile acestora împotriva guvernului unguresc formulate într-un Memorand. Prin aceasta vor să dovedească în faţa străinătăţii, în faţa organizaţiilor panslave din Boemia şi de aiurea, dar mai ales în faţa iredentei române, că pe teritoriul unguresc ei sunt mandatarii naţiunii române … deoarece în această calitate au fost primiţi de Maiestatea Voastră. Raportul lui Szapary, redactat cu multă artă şi înaintat la momentul potrivit, şi-a atins scopul.

Împăratul a refuzat să aibă de a face cu delegaţia, oficialităţile s-au ferit de a avea legături sau de a face declaraţii favorabile românilor, aparatul poliţienesc a fost pus în mişcare pentru a preveni sau diminua manifestările de simpatie, presa pro-guvernamentală păstrând o atitudine rezervată. Din aceleaşi motive, demersurile lui Aurel C. Popovici şi Eugen Brote pe la redacţiile gazetelor vieneze şi pe la oamenii politici din capitala imperiului s-au lovit de indiferenţă sau de promisiuni de circumstanţă. (…) Aurel C. Popovici şi Eugen Brote izbutiseră totuşi să obţină concursul politic al Partidului Social – Creştin, condus de Karl Lueger, al societăţilor studenţeşti naţionaliste austriece şi al naţionalităţilor slave din Universitatea vieneză, al „cehilor tineri” şi al unor reprezentanţi ai „Clubului Hohenwart”, adepţi ai principiilor federaliste. (…)

Pentru Aurel C.Popovici şi pentru colegii lui de generaţie, epopeea Memorandumului a avut şi alte semnificaţii.

Din nenumăratele contacte cu protagoniştii scenei politice vieneze şi cu reprezentanţii studenţimii naţionalităţilor s-au cimentat prietenii şi proiecte comune. Apropierea de social-creştinii doctorului Lueger, care vor juca un rol tot mai însemnat în viaţa politică a Austriei şi a imperiului, precum şi accesul în anturajul contelui Hohenwart, vor încuraja preocupările lui A.C. Popovici pentru dezvoltarea proiectului federalist. La rândul său, Alexandru Vaida Voevod, unul dintre discipolii devotaţi ai lui Aurel C. Popovici, a rămas cu influenţe durabile asupra formării fizionomiei sale politice, în urma evenimentelor de la Viena. „Astfel – îşi aminteşte memorialistul – pe încetul, am fost atras tot mai mult de problemele politice naţionale. În acel timp, contactul cu Aurel C. Popovici a avut o influenţă determinantă asupra mea. Geniul său m-a smuls din direcţia socialistă faţă de care mă simţeam atras, (spunându-mi): „Mai întâi să emancipăm naţia noastră de situaţia ei asuprită, apoi va veni şi timpul socialismului”». (va urma) Marius HALMAGHI