2023-Anul A.C. Popovici (XXXIV): redactarea „Replicei” la Viena, Budapesta, Cluj şi Graz! – să-şi tocească coarnele? – un om învăţat, pană bună, jurnalist pasionat! – o alianţă cu boemii?

Cotidianul „Tribuna” a reflectat – în paginile sale -, prin diverse ştiri şi informaţii, activitatea de redactare a „Replicei”.

În lucrarea dr. Vasile Crişan regăsim prezentat efortul studenţilor: «Munca la Replică s-a dovedit mai anevoioasă decât credeau iniţiatorii săi în august 1891. La început se estima un document de 90 de pagini care urma să fie finalizat în toamna aceluiaşi an. Adeziunea entuziastă a tinerimii studioase române la proiect a determinat o abundenţă de idei şi materiale informative ce se impuneau clasate şi prelucrate în funcţie de relevanţa şi de structura propusă. La adunarea datelor şi chiar la redactarea parţială ale unor capitole din „Replică” au contribuit mulţi studenţi sau tineri intelectuali din centrele universitare ale imperiului. În creuzetele făuririi „Replicei” s-au adunat astfel, printr-un efort colectiv al unei întregi generaţii, datele şi documentele pe baza cărora s-a construit eşafodajul argumentelor. (…)

Dar care a fost modalitatea de lucru adoptată de A.C. Popovici şi colegii lui de generaţie? De la bun început s-a pornit de la ideea că „Replica” nu trebuie să fie lucrarea unui singur om, ci să reprezinte punctul de vedere al întregii tinerimi române din universităţile imperiului. În acest sens s-au constituit grupe de lucru pentru redactarea „Replicei” la Viena, Budapesta, Cluj şi Graz. Aceste comitete aveau în frunte câte un preşedinte.La Budapesta era George Morariu, care în acel an era şi preşedintele Societăţii Petru Maior, la Cluj era Iuliu Maniu, pe atunci student la Facultatea de drept, la Viena – Alexandru Vaida Voevod, student la medicină, iar la Graz, din comitetul executiv, alături de A.C. Popovici, erau George Candrea, Vctor Roşca, I. Badea, Ilarion Rusanu. (…) În toată perioada adunării datelor, studenţii români din Cluj au întreţinut o corespondenţă continuă cu A.C. Popovici. Mai mult decât atât, delegatul comitetului studenţesc din Cluj a participat şi la întrunirile comitetului central de redactare a „Replicei”. (…) Şi Valeriu Branişte, în amintirile sale din închisoare conform informaţiilor furnizate de George Morariu: „Atunci – în august 1891 (n.n.) – ne-am hotărât a scoate „Replica” la „Răspunsul” unguresc – devenită fatală pentru Aurel C.Popovici, din care am lucrat eu ca profesor mai multe capitole. Redactarea întregului, organizarea şi distribuirea materialului, nivelarea şi uniformizarea stilului au fost ale lui Aurel C. Popovici …”. Dificultăţile întâmpinate de iniţiatorul „Replicei”, abundenţa datelor şi documentelor care s-au adunat şi care se impuneau clasate, traducerea în limbile franceză, germană, engleză şi italiană, au dilatat timpul estimat pentru finalizarea ei. Cu toate acestea, în martie 1892 a fost posibilă tipărirea primei ediţii la Institutul Tipografic din Sibiu, dată pe care înşişi autorii o indică în prefaţa lucrării. Necesităţi de ordin tactic, impuse de hotărârea Conferinţei Naţionale de la Sibiu din ianuarie 1892, privind definitivarea „Memorandumului” şi înaintarea acestuia la împărat, au amânat difuzarea în lume a „Replicei”, cu câteva luni. Decizia s-a dovedit inspirată, impactul „Replicei” asupra opiniei publice europene potenţând şi prelungind ecourile mişcării „Memorandumului”. Cea de a doua ediţie, revăzută, nu a mai putut fi tipărită la Sibiu, deoarece deja începuse vânătoarea împotriva celor ce au scris, tipărit, difuzat şi deţinut „infamul manifest”. Astfel, ediţia a II-a, apare la Bucureşti, în tipografia Carl Göbl, în august 1892. Prima ediţie în limba română are 152 pagini, iar a doua – 155. Ambele ediţii au ataşată harta etnografică a Austro-Ungariei, după H. Kiepert. Titlul complet al lucrării este „Cestiunea română în Transilvania şi Ungaria. Replica junimii academice române din Transilvania şi Ungaria la „Răspunsul”  dat de junimea academică maghiară „Memoriului” studenţilor universitari din România”. Prin valoarea şi unicitatea sa în epocă, documentul a rămas în conştiinţa contemporanilor şi a urmaşilor sub un generic format dintr-un singur cuvânt: „Replica”. Până la apariţia în lume a „Replicei”, în biografia lui Aurel C. Popovici se impun a fi consemnate alte evenimente cu semnificaţii deosebite: participarea, în cadrul unei delegaţii a românilor din monarhie, la Expoziţia de la Praga, în octombrie 1891, apoi la Conferinţa Partidului Naţional Român de la Sibiu, din 20-22 ianuarie 1892, precum şi la deputaţiunea ce avea să ducă la Viena „Memorandumul” românilor. (…) Pentru Aurel C. Popovici vizita la Praga avea multe semnificaţii personale. Astfel, aflăm dintr-o scrisoare pe care Dr. Ioan Raţiu, pe atunci vicepreşedinte al Partidului Naţional, i-o adresează din Turda, la 17 septembrie 1891, că tânărul Popovici urma ca la Praga să transmită cehilor un mesaj politic semnificativ. Dorindu-le „drum bun”, Ioan Raţiu le cere să facă o alianţă cu boemii „pentru introducerea federalismului în toată monarhia”. Această scrisoare era un semn că A.C. Popovici intrase în atenţia fruntaşilor Partidului Naţional, cu care era în corespondenţă şi de la care primea sfaturi şi misiuni. Vizita lui la Praga reprezenta şi un prilej nimerit pentru a lua contact cu reprezentanţii mişcării naţionale a cehilor, în sânul căreia se manifestau la acea oră două grupări semnificative: gruparea „cehilor vechi”, apărătoare a principiului autonomiei provinciilor habsburgice, în cadrul cărora naţionalităţile trebuiau să aibă dreptul la respectarea propriilor identităţi şi gruparea „cehilor tineri”, care aspirau spre restaurarea „Regatului Venceslav” prin împreunarea Boemiei cu Moravia şi Silezia, pe baza unei analogii destul de evidente cu „Regatul Sfântului Ştefan”, atât de visat de naţionaliştii unguri.

Vizita delegaţiei române la Praga s-a derulat pe parcursul a patru zile, între 5 şi 8 octombrie 1891. La sosire a avut parte de o primire călduroasă, fiind întâmpinată la gară în mod oficial de comitetul de organizare al Expoziţiei industriale, în frunte cu preşedintele său Dr. Sedlak şi de Dr. Urban Jarnik, bun cunoscător al istoriei, culturii şi limbii române. (…) Pe tot parcursul vizitei la Praga, delegaţia românilor a fost însoţită de profesorii universitari  Dr. I.L. Pič, Dr. Urban Jarnik şi de avocatul Podlipny, reprezentantul cehilor tineri. Ecouri ample ale contactelor româno-cehe de la Praga apar în oficiosul ceh „Narodny Listy”, în „Tribuna” de la Sibiu, în „Gazeta Transilvaniei”, cum era şi firesc, precum şi în presa din România, cu sublinierea pozitivă a apropierii dintre grupările naţionalităţilor cehe şi române. Pe de altă parte, prologul unei conlucrări slavo-române pe terenul luptei naţionale nu putea fi privit cu ochi buni de guvernanţii  şi presa ungurească, aceasta din urmă clamând împotriva ideilor federaliste apărute în timpul contactelor între cehi şi români. Ca un efect direct al acestei vizie la Praga, trei luni mai târziu, Conferinţa naţională a românilor, întrunită la Sibiu, a fost salutată de reprezentanţi ai partidelor naţionale ale cehilor, slovacilor şi croaţilor, precum şi de mai mulţi deputaţi ai acestora, printre care şi Dr. Sokol. Spre sfârşitul anului 1891 numele lui A.C. Popovici apare tot mai des în documentele vremii. Steaua sa pe firmamentul mişcării naţionale a românilor din monarhie, urma o orbită ascendentă. Avea susţinători chiar şi în vechea gardă a Partidului Naţional, pe cale să părăsească prim planul scenei politice. (…) Corneliu Diaconovici îl apreciază drept un om învăţat, pană bună, jurnalist pasionat, considerând că erau puţini tineri care au citit atât de mult despre politică. Totuşi, crede C. Diaconovici, „conducerea publicaţiei nu i-aş încredinţa-o deoarece întreaga practică şi-a făcut-o în cafenele”, fiind prea avântat, prea „cu capul în stele”. În cântarul ponderatului Diaconovici, A.C. Popovici era capabil să provoace şi alte conflicte, mai „mari decât cele actuale”, făcând aluzie la acţiunea iniţiată pentru redactarea „Replicei”. Prin urmare, tânărul A.C. Popovici ar fi bine să mai aştepte câţiva ani pentru ca „să-şi tocească coarnele”, să-şi însuşească mai mult tact – ceea ce se întâmplă mai rar la oamenii noştri – conchide C. Diaconovici. Nici Coriolan Brediceanu, văr cu Aurel C. Popovici, nu-l considera potrivit pentru „Luminătorul” şi nici nu credea că ar fi primit conducerea publicaţiei. Aceste atitudini rezervate din partea lui C. Diaconovici şi C. Brediceanu se explică prin faptul că cei doi intelectuali români se situau pe poziţii mai rezervate în cadrul conducerii Partidului Naţional, căutând menajarea susceptibilităţilor ungureşti, în timp ce mai tânărul şi avântatul Aurel C. Popovici prin declaraţiile şi acţiunile sale din ultimele luni, era partizanul acţiunilor energice împotriva dualismului». (va urma) Marius HALMAGHI