În sec. al XIX-lea, dezbaterile publice ale unor teorii sau memorii erau preferate ştirilor lipsite de conţinut şi fără o minimă valoare moralizatoare. Încă din prima jumătate a secolului, dicţionarul academic Laurian – Massim, prezenta înţelesul unor noţiuni noi. Astfel, termenul „orator” era prezentat ca un neologism, fiind cunoscut cuvântul „ritor”, introdus sub influenţa culturii greceşti (în jurul anului 1700, fiind utilizat și de domnitorul Dimitrie Cantemir). După definiţia dicţionarului „franţezo-românesc” al lui Poenar, Aaron şi Hill (1841) „Retor se zice spre rău de acela a căruia toată elocvenţa stă într-un stil prefăcut, îngâmfat şi declamatoriu”, oratul fiind „acela care compune şi pronunţă cuvinte de elocvenţă”. Tinerii studenţi, cuceriţi de teoriile maestrului Titu Maiorescu, prezentate în revista „Convorbiri literare”, erau la curent şi cu înţelesul acestor termeni. Acesta şi-a prezentat convingerile și în articolul „Orator, retori şi limbuţi” (apărut în revista Convorbiri literare, 1902); reproducem selectiv:

«O anecdotă de pe vremea lui Pitt, citată de G. Cornewall Lewis în „Istoria guvernamentală a Angliei 1770 – 1830”, vorbeşte de o conversaţie asupra calităţii celei mai necesare pentru un prim-ministru. E elocvenţa, zice unul; ba sînt cunoştinţele, susţine altul; ba munca şi sîrguinţa, spune al treilea; ba nu, întîmpină Pitt: este răbdarea.

Oricare din aceste păreri ar fi cea adevărată (şi probabil că după împrejurări toate pot fi aplicabile, iar luate ca regulă generală nici una), partea cea interesantă a caracteristicei anecdotei este faptul, că în Anglia a putut trece prin mintea unui om politic serios să facă din talentul oratoriu prima calitate a unui şef de guvern. ŞI ne-am adus aminte de articolul d-lui Mehedinţi „Politica de vorbe” din numărul întâiu al „Revistei Romîne”, unde se zice, că „toate partidele noastre au făcut greşala de a judeca preţul omului politic în primul rînd după darul de a vorbi”, şi ne-am adus aminte şi de greşala analoagă, în urma căreia republicanii francezi dela 1848 au ales pe oratorul-poet Lamartine membru al guvernului şi republicanii spanioli dela 1873 pe oratorul-istoric Emilio Castelar prezident şi dictator, rămînînd ca rezultat final o amară decepţie dela amîndoi.

Cu toate aceste pentru omul politic al unui stat constituţional darul de a vorbi este în orice caz o însuşire de mare însemnătate, şi găsind de altminteri articolul d-lui Mehedinţi foarte cu minte şi opinia d-sale, că „dacă vorba curge, aceasta nu e un semn de reală valoare”, (…) În epoca dintîiu a oratoriei parlamentare romîne, epocă pe care am datat-o dela Constituanta din 1866 până la Camerele revizioniste din 1884, darul vorbirii se preţueşte oarecum în sine însuş, şi de mari oratori trec cei ce vorbesc mai lung, mai sonor, de omnibus rebus şi cu cea mai felurită şi înflorită frazeologie. Ce e drept, şi adevăraţii oratori şi luptători parlamentari, cum au fost Mihail Kogălniceanu şi Alexandru Lahovari – Kogălniceanu orator politic în toată puterea cuvîntului, Lahovari mai mult un temperament politic înzestrat cu o elocvenţă impulzivă – se numărau de public printre oratorii de frunte. Se număra şi Manolache Kostaki, om de o cultură, care pe atunci trece de serioasă, dar care astăzi ar părea superficială, distins ca orator prin uşurinţa improvizării şi mai aşa numitele cuvinte de spirit. Însă alături de ei erau citaţi, ascultaţi şi preţuiţi Blaramberg, Gheorghe Brătianu şi mai presus de toţi, d. Nicolae Ionescu, despre care răposatul ministru liberal Dimitrie Gusti în Ritorica sa (Iaşi, 1875, pag. 294) rezumînd opinia lumii de atunci, scrie următoarele: „Această sirenă a cuvîntului, acest orator prin excelenţă, e oratorul opoziţiunii parlamentare, este principele elocvenţei romîne şi se numeşte Nicolae Ionescu. (…) Atît oratorul, cât şi retorul şi limbutul au darul vorbirii; dar oratorul vorbeşte pentru a spune ceva, retorul pentru a se auzi vorbind, limbutul pentru a vorbi. Motivul oratorului este precizarea unei situaţii publice, afirmarea sau combaterea unei idei, convingerea unui auditor; mobilul retorului este dorinţa de a trece de orator sau îngâmfarea erudiţiei, sau încântarea de sonorietatea propriilor sale cuvinte; pornirea limbutului este de a se amesteca şi el în vorbă oriunde şi oricum. Pe orator îl stăpâneşte scopul, pe retor – deşertăciunea, pe guraliv – mâncărimea de limbă. De aceea oratorul poate avea o valoare permanentă, retorul – numai una trecătoare, limbutul – nici una. Distanţa dintre aceste trei grade este aşa de mare, încât te miri cum de a putut vreodată scăpa atenţiei publicului mai cult, şi îndeosebi îndelungata reputaţie de orator politic a lui Nicolae Ionescu, în care, din contră, se arătau din capul locului toate notele clasice ale retorului natus ab ostentatione declamatorie, non ad utilitatem, sed ad jactationem, (născut din declamarea oratorică, nu pentru folos, ci pentru fală – latină), cum îl descrie şi-l deplânge Quintilian (IV, 3), e aşa de enigmatică, încât cere o îndoită explicare: întâi cum de s-a putut întâmpla, şi al doilea dacă s-a întâmplat, cum de s-a putut schimba. S-a putut întâmpla fiindcă majoritatea oamenilor noştri politici dintre anii 1866 şi 1884 aveau încă dispoziţia sufletească a celor de la 48, în entuziasmul lor pripit confundau cugetarea cu vorba şi vorba cu fapta. Pentru ca deosebirea să fie făcută, trebuie ca vorba să aibă înlesnirea manifestării de la tribuna unor adunări numeroase, sau cel puţin de pe catedra unor şcoli superioare, de unde să fie controlată în raportul ei cu gândirea; iar priceperea raportului între gândire şi lucrare presupune o întinsă împărtăşire la viaţa politică. Când aceste condiţii sociale nu sunt îndeplinite, publicul cel mare ia cuvântul drept idee şi ideea drept acţiune (…)». Despre urmele lui Titu Maiorescu în istoria culturii române, scria marele critic Tudor Vianu: «Influenţa lui în epocă a fost atât de activă şi s-a produs în atîtea împrejurări, în legătură cu atîtea probleme, încît nu este cu putinţă a scrie istoria literaturii şi a culturii româneşti în a doua jumătate a secolului al XIX-lea fără a ţine seama de contribuţia lui.

Influenţa lui Maiorescu a lucrat în sensul temeiniciei; a descurajat mediocritatea şi a făcut imposibilă farsa culturală.

Reputaţiile dărîmate de el nu s-au mai putut reface. Admirăm şi astăzi verbul lui critic, sobru şi incisiv, demnitatea lui polemică de la care nu s-a abătut niciodată, prin evitarea oricărui atac personal, prin menţinerea în singurul plan al ideilor. Acţiunea criticii culturale a lui Maiorescu a fost salubră (…)».

Majoritatea studenţilor erau conectaţi la realităţile politice ale vremurilor şi urmăreau cu atenţie discursurile marilor politicieni, acestea fiind publicate (de multe ori integral) în presa vremii. Este interesant de urmărit „Răspunsul studenţilor maghiari” şi modul cum a fost pregătit. Din lucrarea dr. Vasile Crişan aflăm că, în aprilie 1891, a fost organizată o mare adunare la Universitatea din Budapesta, preşedintele adunării fiind Rényi Iosif (student la drept); la adunare nu a participat studenţimea română (grupată în societatea „Petru Maior”), deşi a fost invitată. Reproducem ştirea din publicaţia bucureşteană „Universul” (nr. 89, aprilie, 1891): «Studenţii unguri şi memoriul (prin fir telegrafic) Budapesta, 4 aprilie. O întrunire de 700 studenţi universitari a discutat chestia răspunsului la memoriul tinerimii române. Preşedintele Reny a declarat că tinerimea ungurească trebue să răspunză falselor aserţiuni ale memoriului român spre a convinge pe străini de vitalitatea naţiunei maghiare. – Adunarea a adoptat cu unanimitate o rezoluţiune, care zice că mişcarea este îndreptată numai contra tinerimei universitare române şi contra tendinţelor oculte. Tinerimea ungurească declară într’un mod solemn şi cu unanimitate că ea vrea să trăiască pe un picior de frăţie legală cu cetăţenii patriei ungureşti, ori-care ar fi naţionalitatea lor. Studentul Mezin (român) a declarat că este convins că acusările aduse contra ungurilor de apăsarea celor-l’alte naţionalităţi sunt mincinoase (vii aplause). Întrunirea a ales o comisiune de 20 de membri, însărcinată cu redactarea răspunsului la memoriul românilor».

(va urma)