2023-Anul A.C. Popovici (XXVI): cine a apărat pe Români de furia acestui puhoiu neîntrerupt de barbari? – memoriul nu conţine nimic nou! – aşa s’a început renașterea în ţările noastre?

„MEMORIUL STUDENŢILOR UNIVERSITARI privitor la Situaţiunea Românilor din Transilvania şi Ungaria” a apărut şi în cotidianul sibian „Tribuna” într-o serie de articole începând cu nr. 41 din 20 febr (4 martie) 1891, având o prezentare clarificatoare: «În zilele acestea am primit textul românesc al Memoriului studenţilor universitari români privitor la situaţiunea Românilor din Transilvania şi Ungaria (notă: Memoriul … a fost tipărit la Bucureşti, tipografia Carol Göbl. 1 91. VIII. 52 pag. cu o hartă etnografică a regatului Ungariei). Acest memoriu, precum e cunoscut, va fi distribuit în întreaga lume cultă de pe faţa pământului, spre care scop el a apărut în toate limbile culte ale Europei. E un lucru firesc, ca noi Românii din regatul ungar să fim cuprinşi de un deosebit interes pentru conţinutul acestui memoriu, fiindcă mai ales despre noi e aici vorba. Şi ori-care din noi va lua la mână această lucrare, va rămâne pe deplin satisfăcut atât de forma, în care e tractată material, cât şi de spiritul ce domnesce în întreg memoriul. Şi dacă organele de presă ale guvernului maghiar au fulgerat în contra acestei scrieri, până a nu o cunoasce, causa nu poate fi alta, decât o preocupaţiune şovinistă condamnabilă. Memoriul nu conţine nimic nou, nu conţine nimic, ceea-ce nu s’ar fi zis sau scris aici la noi în ţară de representanţii poporului român, fie în adunări publice, fie în organe de publicitate. Pe tot locul ne întâlnim în memoriu cu fapte şi cu adevăruri. Nici forma, în care se expun aceste fapte şi adevăruri, nu poate să jignească pe nimenea, căci întreaga scriere e îmbrăcată într’o limbă aleasă, calmă şi cumpătată. Având în vedere însufleţirea ce stăpânesce pe om în vîrsta studiilor universitare, cititorul dela început ar fi scusat puţin avânt şi pasiune chiar în expunere. Dar’ memoriul nu pretinde pentru sine nici această consideraţie. În toate capitolele găsim o expunere aproape rece a faptelor, şi dacă ici şi colo tonul devine mai cald şi câte-odată înflăcărat, focul nu isvoresce atât din motive umanitare-culturale. Noi constatăm altcum acest lucru cu o deosebită plăcere şi satisfacţiune.

Dacă scopul memoriului e de a atrage atenţiunea Europei culte la „un conflict cultural ce-şi are locul în sînul monarchiei austro-ungare, între direcţiunea cultural, românească, cu totul modernă prin umanitatea şi liberalismul ei, şi între cea maghiară, răzimată pe procedeuri cu totul străine temperamentului nostru european”, atunci tocmai expunerea rece a faptelor e calea cea mai potrivită. De aci se vor convinge şi şoviniştii noştri atât de pătimaşi, că nu e vorba, precum pare a se fi temut ei, de un memoriu, care să agite pe Românii stăpâniţi de ei, ci e vorba de un memoriu, care să informeze lumea civilisată şi nu în detrimentul Maghiarilor, ci în favorul umanităţii şi al civilisaţiunii. Nu avem cunoscinţă, dacă memoriul va fi publicat şi în limba maghiară; noi ţinem însă, că ar fi fost bine, dacă li-s’ar da şi Maghiarilor ocasiune de a se privi într’o oglindă, de care ei altcum se feresc, bag-seamă pentru a nu face cunoscinţă cu chipul ce l-ar vedè reflectat.

Drept dovadă despre aceste afirmaţiuni, vom reproduce în coloanele foii noastre memoriul în părţile sale esenţiale (…)».

Reproducem din „Tribuna” (Sibiu) nr. 42 din 21 februarie (5 Martie) 1891, răspunsul la întrebarea „Cine a apărat pe Români de furia acestui puhoiu neîntrerupt de barbari?: «Poziţiunea lor geografică, şirul munţilor Carpaţi cu multele sale ramificaţiuni, care costase atâta muncă şi necaz chiar pe armatele regulate ale Romanilor, când veniseră să cuprindă Dacia.

În adevăr în secolul XIII, după ce ultimii năvălitori mongoli se retrag, ies la iveală de pretutindenea din văile Carpaţilor un neam de oameni, vorbind o limbă care se aseamănă cu latina rustică şi cari se potrivesc la obiceiuri cu Romanii de odinioară. În scurtă vreme ei se întind la poalele munţilor Carpaţi până la Dunăre şi Nistru, făcând mai tărziu două mari principate: al Moldovei, între munţi şi Nistru, şi al Munteniei, între munţi şi Dunăre. De cealaltă parte a munţilor Romanii aveau încă la venirea Maghiarilor, în secolul IX, patru principate, cari în urma luptelor cu Maghiarii devin vasale, însă îşi păstrează autonomia prin tractatele încheiate cu ei. Astfel elementul român se întinde din ce în ce, încât vechile pământuri ale Romanilor cad iarăşi în stăpânirea acestor urmaşi ai depărtatei Rome. În lunga lor şedere în văile Carpaţilor, Romanii au perdut formele latine ale vieţei de Stat, încât coborându-se la şes ei se văd nevoiţi a împrumuta de la Slavi formele de organizaţiune, ba au adoptat chiar şi limba slavonă ca limbă oficială şi bisericească, cum bună-oară Englezii adoptaseră limba franceză şi cum multă vreme Europa întreagă a avut limba latină. Aşa că chiar de la începutul consolidărei Românilor sub forma de Principate, ei au avut să se lupte cu influenţe streine noui: cu a Slavilor, iar fraţii noştri rămaşi în Transilvania cu a Maghiarilor. Un nou inamic trebuia să apară. În adevăr, nu fusese de ajuns Europei hordele de barbari cari se revărsaseră asupra imperiului roman, trebuia ca şi evul mediu să-şi aibă năvălitorii săi şi aceştia au fost Arabii prin Spania, cari sunt respinşi de Francezi şi Spanioli, iar în Orient au fost Turcii cari trec în Europa pe când Arabii se retrag spre Africa. Şi de astă dată sorţul cel mai greu a fost pe partea ţărilor de la Dunăre. Chiemaţi prin intrigile Bizantinilor, Turcii trec în Europa şi în scurt timp călcând peste Sârbi şi Bulgari ei se opresc în faţa Românilor la Dunăre. Creştinătatea apuseană înspăimântată şi-a trimis oştile la Nicopole ca să întâmpine pe Turci şi principii români au fost alături cu Apusul. Baiazid Fulgerul, Sultanul Turcilor, spulberă pe creştini». Continuarea articolului a apărut în „Tribuna” (Sibiu) nr. 43 – vineri 22 februarie (6 Martie) 1891:

«Scump însă au plătit Românii autonomia lor naţională, căci prelângă Turci, cu care aveau să se lupte în Sud, adecă la Dunărea-de-jos mai aveau să se lupte la Răsărit cu Tătarii din Bugeac, cu Tătarii din Crimea şi cu Cazacii de Kiev.

Toate aceste popoare nomade trăiau în mare parte din prăzile luate de pe bogatele câmpii ale pământului românesc, încât in fiecare an ţerile noastre erau pustiite în mai multe rînduri de cetele sălbatice, care veniau ca furtuna şi fugiau încărcate de robi şi prăzi îndată-ce simţiau, că s’a adunat oastea ţării. În acelaşi timp Românii aveau să se lupte cu regii Poloniei, care voiau să-’şi întindă stăpânirea lor spre Dunăre, şi cu puternicii Sultani ai Turcilor, care nu se puteau împăca cu gândul, că atunci, când ei înaintează spre Viena, aci în dosul lor, la Dunăre, e un popor creştin, care nu li-s’a supus încă, ci îşi are Domnii lui, oştirea lui şi aşezămintele lui europenesci. Astfel mereu în luptă, perzând mereu sânge şi bogăţie, ca să scape de stăpânirea asiatică, poporul român a scăzut, a sărăcit, a ajuns la părăginire culturală. La Cossova Domnii români aveau oştire de câte 40.000 de luptători; după căderea Constantinopolei cea mai mare oştire a Munteniei e de 20.000 oşteni; după bătălia dela Lepante, Mihaiu Viteazul, cel mai răsboinic dintre toţi Domnii români, avea o oştire în mare parte compusă din mercenari, adunaţi de prin ţerile vecine. Şesurile mănoase ale ţerilor române se pustiesc şi numai prin văile adăpostitoare ale Carpaţilor îşi mai apărau Românii vatra şi aşezămintele lor strămoşesci. Aci ajunseră prin mulţimea sacrificiilor Românii, a căror prietenie în secolul al XIV-lea şi XV o căutau şi Perşii şi Veneţia, regina de atunci a mărilor, pentru a stăvili puterea musulmană. Influenţa slavonă în biserică şi administraţiune, pe care noi o primisem la coborîrea noastră din munţi, dăinuesce încă, şi Românii, în mijlocul unor lupte aşa de desastruoase şi continue n’au puterea să reiee firul desvoltării lor culturale în sensul legitim al latinităţii. Mai rămăsese însă Români şi în patria mamă: în Transilvania.

La aceştia cultura latină se păstrase mai bine. Ei, deşi greu apăsaţi, totuşi trăind în continuă atingere cu Saşii din Transilvania, – singurii purtători ai culturii apusene în Orient,- traduc pe la sfîrşitul secolului al XVI-lea cărţile bisericesci în limba română, le tipăresc în tipografiile Saşilor şi astfel se întemeiază literatura românească şi cultura noastră naţională.

Aşa s’a început renascerea în ţerile noastre.»

(va urma)