2023-Anul A.C. Popovici (XXV): servim pacea şi interesele Europei culte? – DACIA FELIX! – cine suntem noi între popoarele Europei? – nu ne adresăm la lumea oficială la diplomaţii Europei!

Liga culturală a avut scopul de a cultiva sentimentul de solidaritate la românii de pretutindeni şi a promova cultura românească. Nu întâmplător, prima şi cea mai celebră dintre realizările Ligii Culturale a fost elaborarea şi difuzarea „Memoriului studenţilor universitari români privitor la situaţiunea românilor din Transilvania şi Ungaria”, un document ce avea să aducă o largă dezbatere de idei în cadrul monarhiei dualiste, în contextul în care Partidul Naţional Român a adoptat o ideologie cantonată pe „pasivism politic” (din 1881), deşi obiectivul era revendicarea autonomiei Transilvaniei.

Memoriul a fost publicat atât de „Tribuna” (Sibiu), cât şi de marile publicaţii din România. Reproducem începutul memoriului din „Adevărul” (Bucureşti) nr. 749 din 21 februarie 1891, directorul politic fiind Alex. V.Beldimanu: «MEMORIUL STUDENŢILOR UNIVERSITARI privitor la Situaţiunea Românilor din Transilvania şi Ungaria. „Solidaritatea de interese a lumei moderne, în virtutea căreia o desechilibrare parţială poate aduce după sine un desechilibru general, ne îndeamnă a face cunoscută societăţii europene o anomalie, care merită o serioasă atenţiune din partea tuturor celor cari se interesează de progresul social în continentul nostru. E vorba de un conflict, ce-şi are locul în sînul monarhiei austro-ungare între direcţiunea culturală românească, cu totul modernă prin umanitatea şi liberalismul ei, şi între cea maghiară, rezemată pe procedeuri cu totul streine temperamentului nostru european, şi din care conflict pot rezulta complicaţiuni a căror întindere şi gravitate cu greu o putem întrevedea astăzi. Oricum, orice sʹar întîmpla noi credem că e spre interesul general, ca situaţiunea să fie luminată şi dorim cu atât mai mult lumina, cu cât suntem siguri că prin aceasta noi servim pacea şi interesele Europei culte.

Este de mare însemnătate, fără îndoială, ca toţi scriitorii, toţi oamenii politici, toţi în fine cari sunt chemaţi a analiza cestiunile sociale contimporane, să cunoască în cele mai ascunse detalii tot ce se petrece pe pământul nobilului nostru continent; dar mai important este, în vremurile de acum, de a se cunoaşte ţesătura încurcată şi obscură a evenimentelor care se desfăşură în culisele statelor mici din Orient. Suntem din aceste popoare ale Orientului şi ca Români, înainte de alţii, avem dreptul, ba azi avem şi datoria de a lua cuvîntul. Nu ne adresăm la lumea oficială la diplomaţii Europei; ei sunt puţini şi în societatea modernă rolul lor devine din ce în ce mai mărginit; ei nu-şi mai aparţin şi păstrând un nume vechiu ei devin reprezentanţi ai popoarelor, în loc de stăpânii lor. Ne adresăm către cei ce pot vorbi şi lucra mai liber, la lumea neoficială, la presă şi în special Ia tinerimea universitară: Europa de mâne. Ne adresăm în special către ea, căci în mod fatal ea va trebui mai curând sau mai târziu să se pronunţe şi pentru că de la ea aşteptăm apreţiarea cea mai generoasă şi imparţială, ca una care nu e încă sub presiunea consideraţiunilor oficiale, cari fac adeseori ca motive speciale să atârne cu o greutate disproporţionată în resolvirea cestiunilor de un ordin adesea foarte superior.

Acestea sunt motivele, pentru care am crezut, că e şi oportun şi obligator, în modul nostru de a vedea, a ne adresa în deosebi către publicul Universităţilor: parlamentul inteligenţei europene. Şi fiindcă noi nu voim de cât să luminăm o situaţiune, parte necunoscută, parte rău cunoscută, recunoaştem, având în vedere calitatea judecătorilor noştri, că sarcina ne va fi uşoară: vom aduce faptele în scenă şi ele vor vorbi; comentariul îl va face judecătorul însuşi.

Vom face aşa dară istoricul acestui conflict pe scurt şi lămurit, neavând nevoe a recurge la subtilităţi de retorică, care să susţină oareşcari afirmaţiuni, pe cari faptele nu le-ar sprijini îndestul. Voim să se facă lumină şi Europa cultă, suntem siguri, va primi cu interes şi cu simpatie această lumină. Noi Românii suntem discipulii Occidentului, către el privim, el voim să ne judece, lui îi aducem confesiunea noastră”. Cine suntem noi între popoarele Europei?

Cam la începutul erei creştine marginea de la Dunăre a împărăţiei romane se văzu ameninţată de un vrăşmaş impunător prin bărbăţia şi puterile lui. Acesta era poporul Dacilor, care stăpânea amfiteatrul munţilor Carpaţi.

Romanii trebuiau să se apere şi Caesar, cuceritorul Galiei, se hotărîse să facă o expediţiune la Dunăre, dar dictatorul cade sub mâna conjuraţilor şi cu el cade şi planul unui războiu dacic. Dacii rămân în picioare, ba încă la 86 d. Chr. ei bat pe Romani şi le impun tribut. În anul 101 însă, împăratul de atunci al Romei, vrednicul Ulpiu Traian, refuză plătirea acestui tribut ruşinos şi trece Dunărea cu legiunile spre a se rezbuna pe Daci. Aceştia sunt bătuţi şi promit a rămânea prietini Romanilor. Dar abia plecă împăratul şi Decebal, regele Dacilor, face pregătiri şi caută aliaţi spre a începe războiul. Împăratul atunci preocupat de pacea popoarelor se hotăreşte să nimicească cu desăvîrşire puterea Dacilor şi să facă din grupa orientală a Carpaţilor o fortăreaţă pentru apărarea hotarelor în spre miază noapte. Pornind din gândul acesta el durează peste Dunăre un pod, ai cărui stâlpi stau şi azi pe malurile fluviului şi tot-odată aşterne spre strîmtorile din Carpaţi drumuri, cari se văd şi până azi pe pâmîntul ţărei noastre. Dacii sunt învinşi, puterea lor e sfărîmată şi ţara lor declarată de provincie romană (106 d. Chr.). Aci în Carpaţi ca şi pretutindeni, Romanii îşi asigurară stăpânirea prin o mulţime de castre aşezate în jurul Carpaţilor şi în lăuntrul Transilvaniei de azi, prin colonii şi mai ales prin veteranii legiunilor. Până astăzi noi zicem oamenilor ajunşi la o verstă înaintată betrâni, adică veterani, ceia-ce dovedeşte că odinioară în ţara noastră bătrânii erau mai ales oameni trăiţi în castre. Împăraţii Romei au arătat o deosebită îngrijire pentru noua provincie şi ea deveni în curînd una dintre provinciile cele mai romane – căci aci cultura romană nu avea nici un rival – şi dintre cele mai înfloritoare, căci după trei decenii medaliile ne-o arată intitulându-se „Dacia fericită“ (Dacia felix). Dar buna ei stare nu putea să dureze mult; imperiul atacat din toate părţiile de barbari îşi restrânge din ce în ce hotarele şi lasă afară provinciile ce nu le mai poate apăra. Aşa s’a întâmplat şi cu Dacia. În adevăr, la 270 când năvălirile devin mai violente şi Zenobia, regina Siriei, caută să scape Asia de stăpânirea romană, împăratul Aurelian, având nevoe de armată în Orient, retrage legiunile din Dacia, cum mai târziu le vor retrage Romanii şi din celelalte provincii, cari treptat sunt ocupate de barbari. Ce s’a întîmplat cu provincia părăsită? Timp de aproape 800 de ani elementul român din Dacia este eclipsat. Trec pe aici în timpul acesta Goţii, cari sunt alungaţi de Hunii cei înfricoşaţi, trec Slavii, Gepizii, Alanii, trec Vandalii şi Longobarzii, trec Bulgarii, trec Avarii, Pacinaţii, Maghiarii, Cumanii şi Tătarii. Nenorocita provincie e poarta prin care au intrat toate popoarele, cari au înspăimîntat Europa aşa că a trebuit să sufere totdeauna durerile primei ciocniri.

Provinciile romane din Occident au fost atacate de popoare germanice, ba încă unele fuseseră creştinate şi îmblânzite deja în Orient, pe când Dacia, pe lângă năvălirile popoarelor germanice a mai văzut şi năvălirea furioasă a popoarelor turanice, cari numai în treacăt au bântuit Europa apuseană şi apoi au venit să-şi aşeze lagărul lângă noi, cum bună­oară au făcut Hunii, Avarii şi Maghiarii. Şi nu numai că groaza şi furia invaziilor barbare a fost mai mare la noi de cât în ori-ce parte a Europei, dar încă a durat aici la Dunăre mai mult de cât ori unde; a durat 10 secole. Pământul Europei însă n’a fost prielnic de cât celor ce s’au născut pe el, iar unda de barbari turáni, pe care Asia a revărsat-o asupra Europei, s’a retras, nelăsând de cât o singură insulă şi aceştia sunt Maghiarii, vecinii noştri de la 894 – până astăzi, excepţiune făcând de poporul fără însemnătate europeană al Tătarilor de cel posterior venit al Turcilor, cari amîndouă s’au oprit în retragere la marginile Asiei.

Cine a apărat pe Români de furia acestui puhoi neîntrerupt de barbari?»