2023-Anul A.C. Popovici (XXIX): la noi românii au destule reuniuni de cultură? – nume noi pentru ţinte vechi! – á la Papiu Ilarian? – Memoriul valah! – crima de les Majestate?

Adaugă ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

În lucrarea „Aurel C. Popovici (1863-1917)”, istoricul dr. Vasile Crişan prezintă sintetic „Memoriului studenţilor universitari români…”: «Memoriului îi este ataşată o hartă etnografică a Regatului Ungariei şi a românilor de la Dunăre, întocmită după Atlasul Andrée, pentru ca autorii să nu poată fi învinuiţi de parţialitate, cu specificaţia că elementul românesc se întinde în realitate mult mai spre vest, spre Tisa, decât indica harta. Astfel conceput, Memoriul tinerimii academice române a fost repede tradus în limbile germană, engleză, franceză şi italiană, tipărit într-un tiraj de masă (15.000 exemplare) şi difuzat în Europa, în primele luni ale anului 1891». Din subcapitolul „Ecouri”, aflăm urmarea difuzării Memoriului în Europa. Reproducem selectiv: «Primele reacţii la constituirea „Ligii culturale” şi la Memoriul studenţilor bucureşteni, au fost cele din presa românească şi cea maghiară din Transilvania şi Ungaria. (…) Pentru a releva modul în care acţiunea studenţimii bucureştene era percepută în mediile naţionaliste ungureşti este ilustrativ editorialul Liga bucureşteană din ziarul proguvernamental maghiar din Cluj – Kolosvár. Autorul consideră ca această ligă nu este nouă, ea fiind continuatoarea Societăţii „Carpaţii” acuzată sub masca unor preocupări culturale că ar fi urmărit extinderea frontierelor României şi unirea poporului românesc, în deceniul opt al secolului.

Prin urmare, Liga nu era altceva decât „nume noi pentru ţinte vechi”. Dorind reconstruirea Daco-României „á la Papiu Ilarian”, prin împreunarea tuturor românilor, scopurile Ligii sunt politice, camuflate sub faţada obiectivelor de ordin cultural.

Cât priveşte adeziunea românilor din Ungaria la Ligă, ziarul era de părere că, cu excepţia tribuniştilor, ea nu-şi va găsi nici un aderent deoarece „intrarea în această Ligă e egală cu crima de les Majestate şi pentru că legile noastre vor pedepsi aspru pe cei ce vor cuteza să se facă membri. Căci la noi românii au destule reuniuni de cultură”.

Articolul făcea parte dintr-un program concertat de guvern pentru discreditarea „Ligii Culturale” şi interzice difuzarea Memoriului pe teritoriul Ungariei, luând măsuri pentru confiscarea exemplarelor intrate fraudulos.

În Cluj, tinerii naţionalişti unguri, aţâţaţi de presă, ard în mod demonstrativ exemplare ale Memoriului şi ale gazetei Tribuna din Sibiu. În privinţa gazetelor româneşti din Transilvania receptarea Memoriului este diferită. Tribuna şi Foaia poporului manifestă un entuziasm nedisimulat faţă de „Liga Culturală” şi Memoriu, Familia şi Gazeta de Transilvania adoptă un ton neutru.Telegraful român, considera Memoriul calomnios şi tendenţios, iar Corneliu Diaconovici în Romänische Revue, deşi este de acord cu Memoriul, critică tonul prea acid, imprimat, după părerea sa, de refugiaţii ardeleni din România.

Acestora din urmă le răspunde Gh. Bogdan Duică printr-un pamflet intitulat O replică, acuzându-i că dau apă la moara presei naţionaliste ungureşti care, preluându-le afirmaţiile, trăgea concluzia că înşişi românii nu sunt de acord cu conţinutul Memoriului studenţesc. Ioan Slavici intervine şi el în dispută printr-o scrisoare deschisă publicată în Tribuna.

El consideră Memoriul „un act cumpătat şi binemăsurat care poate avea trecere liberă chiar şi în Ungaria şi poate să fie citit chiar şi de cel mai sever diplomat”. În privinţa autorilor Memoriului, I. Slavici accentuează asupra faptului că acesta este o operă colectivă. Dar, mult mai important decât gâlceava presei româneşti din Transilvania în legătură cu oportunitatea, forma şi conţinutul Memoriului, este reacţia opiniei publice şi a presei europene în legătură cu soarta românilor din Transilvania şi Ungaria. Pentru că documentul a produs multe reacţii de simpatie în ţările europene.

Cu atât mai mult cu cât stări de fapt ca cele descrise în memoriu mai erau de regăsit şi în alte zone ale continentului. Studenţii francezi din Paris, Dijon, Aix en Provence, Lille, solidarizându-se cu românii, se gândeau la fraţii lor din Alsacia şi Lorena, italienii din Roma, Padova, Torino, Neapole, Genova, Parma, evocau lupta lor de eliberare a teritoriilor italiene încă sub stăpânire străină, presa şi studenţii germani vedeau în politica intransigentă şi dură împotriva naţionalităţilor din Ungaria un pericol pentru stabilitatea geopolitică a Europei, în timp ce naţionalităţile ameninţate de politica de maghiarizare din Ungaria se încăpăţânau să persevereze în dizidenţă. Este semnificativ în sensul afirmaţiei de mai sus poziţia ziarului Agramer Tagblatt referitoare la rezistenţa naţionalităţilor din Ungaria faţă de politica de asimilare: „Că naţionalităţile nemaghiare din ţară, odată cu căderea limbii oficiale şi culturale latine, vor năzui a se pune pe picioare proprii şi că vor refuza a cumpăra pentru acest idiom pe cel maghiar, la aceasta trebuie să se aştepte omul numai întrucâtva cuminte. Trebuie să se aştepte cu atât mai vârtos, cu cât aceste popoare, slavii, românii şi germanii se reazimă în Europa de conaţionali mai mult sau mai puţin puternici, cu cât ei sunt în stare de a-şi identifica aspiraţiile lor culturale cu naţiuni din afara statului ungar”. La reacţia cu totul pozitivă a presei şi a mediilor studenţeşti s-au adăugat şi numeroase voci ale personalităţilor politice ale epocii.

Printre acestea: deputatul austriac Dr. K. Lueger, W.E. Gladstone, fost prim ministru al Angliei, Jules Simon (n.a.: Om politic francez, profesor de filosofie la Sorbona), Gribaldi (n.a.: Ricciotti Garibaldi, 1847-1924, fiul lui Giuseppe Garibaldi, general Italian), Imbriani, Maineri, Blanksted, Pič, s-au însufleţit de cauza românilor.

La Congresul de la Roma din 1891, deputatul român Nicolae Fleva, sub impulsul Memoriului studenţesc, propune o rezoluţie, adoptată de Congres, care recomanda guvernelor ţărilor participante „respectarea caracterului etnografic şi dezvoltarea naţionalităţilor după legile libertăţii şi ale justiţiei”. În Reichsrat-ul de la Viena deputatul dr. Karl Lueger rosteşte un înflăcărat discurs în apărarea cauzei românilor din Ungaria prilejuit de impactul Memoriului studenţilor bucureşteni. Pe adresa din Bucureşti a „Ligii Culturale” au sosit în tot cursul anului 1891 scrisori de simpatie şi încurajare din partea tinerimii universitare din Europa şi a unor personalităţi politice şi culturale marcante ale epocii, … Dar, la fel de considerabile, prin consecinţe, au fost şi manifestările ostile Memoriului, care n-au întârzit să apară. Ele au venit, în principal, din direcţia presei naţionaliste ungureşti, a mediilor universitare din Ungaria, precum şi a măsurilor precipitate ale guvernului de interzicere a răspândirii Memoriului bucureştean în Transilvania şi Ungaria. Aceste reacţii au determinat intrarea în scenă a tinerimii universitare româneşti din Austro-Ungaria, al cărui principal purtător de drapel s-a dovedit Aurel C. Popovici.

Răspunsul studenţilor maghiari. Prima reacţie ideatică coerentă la argumentele Memoriului studenţilor bucureşteni a venit din partea lui Moldóván Gergely, un profesor român renegat de la Universitatea din Cluj, prezentat de presa maghiară ca patriot român şi doctor erudit. Acesta, pe parcursul a patru numere din ziarul Kolozsvár din primăvara anului 1891, publică un studiu istoric ca răspuns la argumentele Memoriului românesc. Foarte călduros receptat de opinia publică maghiară şi de oficialităţile statului, studiul a fost publicat în broşură, tradus în limbi de circulaţie europeană şi difuzat în mediile culturale şi politice europene în dorinţa spulberării mitului despre originea şi continuitatea românească în spaţiul carpatic, supralicitând rolul ungurilor în istoria formării şi afirmării poporului român. Argumentele lui Moldóván Gergely vor fi preluate de studenţimea maghiară în elaborarea Răspunsului pe care se pregătea să-l redacteze spre combaterea Memoriului colegilor lor bucureşteni. De altfel, o delegaţie studenţească formată din membrii comitetului de redactare a Răspunsului îl vizitează pe profesorul clujean, în cursul lunii martie a anului 1891, mulţumindu-i pentru ciclul de articole împotriva Memoriului valah».

(va urma)