2023 – Anul A.C. Popovici (XIX): catedra şi băncile – aşa zisele studii înalte „hautes-ètudes! – perspectiva mântuirii grabnice? – ş-au cârpit „studiile”! – profesori absolut ignoranţi?

Recomandăm profesorilor din România lectura articolului „Forme şi fond în cultură” IV „Catedra şi băncile”, al studentului Aurel C. Popovici; continuăm reproducerea din revista „Familia” nr. 39 (1886, 28 sept./ 10 oct.): «Deosebim mai înainte profesori cari s’au dedicat ştiinţei şi pe cari lumea i consideră „învăţaţi”. Mulţi dintre aceştia se cred achitaţi de misiunea lor, dacă se pot ocupa mereu cu ştiinţa respectivă, dacă se limpezesc în teoriile pedagogice, dar fără darul de a-şi pune în practică învăţăturile ce şi le-au câştigat, fără înclinarea de a-şi aplica teoriile pedagogice ce le posed. Idea, că omul de ştiinţă, învăţatul poate face numai decât şi pe profesorul adevărat, este foarte greşită. Poate cineva să se adâncească în ştiinţă, să devină un veritabil învăţat, dar dacă nu este înzestrat dela natură cu darul, cu viul interes de a face ca şi alţii să poată profita real de capitalul, de ştiinţa ce posedă, dânsul este un savant, un om de ştiinţă – se poate – dar nici decum nu este chemat a face pe profesor. În învăţământul înalt esistă şi este întemeiată tendinţa de a da catedrele academice, universitare, oamenilor erudiţi, celebri într’o ramură oarecare de sciinţă, fără multă privire la chipul lor de propunere: dar nu putem înţelege faptul, că o catedră secundară se dă – une-ori – unui om absorbit cu desăvârşire de o specialitate oarecare, dar fără putinţă de a împărtăși şi pe alţii de învăţătură ce posedă. Profesorii dela universităţi şi academii sunt chemaţi a cultiva sciinţele, iar din resultatele cercetărilor lor sciinţifice alcătuesc împărtăşiri în chip de prelegeri pe seama tinerilor şi oamenilor „maturi” – cel puţin aşa se pretinde – pe câtă vreme profesorii şcoalelor secundare sunt chemaţi a forma şi a conduce la maturitate pe băeţi, pe tineri, a-i pregăti pentru direcţii ulterioare de învăţământ, pentru aşa zisele studii înalte „hautes-ètudes”. Iată causa de ce un învăţat care nu are atât darul cât şi voinţa de a fi învăţător, nu va putea isprăvi nimic în instrucţiunea secundară.

O altă parte din profesori apucă cariera aceasta din motive de trai, aşa, că din sublima sa misiune face un curat meşteşug pentru agonisirea pânei de toate zilele. Unul se duce la facultatea de litere sau sciinţe, îndemnat de perspectiva mântuirii grabnice, fiindcă – după cum se ştie – cariera filosofică sau de profesor este cea mai scurtă, în ceea ce priveşte numărul semestrelor dintre formalităţile gradurilor academice. Altul se face profesor, mângîiat de gândul, că va putea duce un trai comod în ce priveşte munca, ştiind, că, aplicat odată, va avea cel mult o ocupaţie de 2-3 ore la zi, o ocupaţie aceasta, cu care te obosesc mulţi profesori, punându-ţi în vedere ce grea, obositoare şi nemulţămitoare mai este chemarea aceasta! Altul era se face profesor din causa lipsurilor materiale, fiind că, această carieră – pentru astfel de oameni – este cu relativ mai puţine cheltueli impreunată, decât bună-oară medicina, drepturile, technica etc. Încă altul, tinerel cum este când a mătuit gimnasiul şi ameţit de un relativ succes momentan într’o materie sau alta de învăţământ, îşi închipueşte că are să devină un escelent profesor; că este el sau ba, pe deplin convins în lăuntrul său că are aplicări fireşci pentru catedră? Aceasta este altă vorbă!

Mai găsim profesori cari ş-au început cualificaţiunea aceasta prin a ocupa pe rând câte un post de notar comunal, măestru poştal, preot, diurnist etc. şi cari în sfârşit ş-au cârpit „studiile” de astfel, încât au putut pune mâna chiar pe o catedră.

Acum, cel ce a avut ocasiunea să se convingă în persoană pe deplin, pela universităţi, cum se face pregătirea în faptă, pentru cariera de profesor; cel ce a avut mereu ocasiunea a se convinge cu ochii, că din 30 de „filosofi” nu sunt 5 cari s’ar ocupa cu râvnă şi stăruinţă cu şciinţele ce şi-au ales şi ci sistemele ce trebuesc aplicate, ca în realitate şi alţii să poată profita din acele şciinţe, pe acela de sigur nu-l prinde mirarea văzând aproape nulitatea resultatelor ăstor-fel de pregătiri.

Articolul a continuat în revista „Familia” nr. 40 din 5/ 17 octombrie (IV): «Veniţi acasă cu felurite testimonii, diplome, brevete etc cari parte mare sunt câştigate prin fel de fel de misterii, prin licăriri de noroc etc, tinerii profesori – din cestiune – ocupă care ici care colo, câte o catedră. Întrebăm acum, cine ce poate aştepta dela profesori cari s’au dat pe această carieră din motive ca cele înşirate mai sus, şi astfel fără atragere adevărată, prin urmare fără o pregătire temeinică şi acum, după aşezarea lor, încrezuţi cu cea mai gingaşe şi grea chemare, cu educaţiunea şi instrucţiunea unei întregi fragede generaţiuni? Ca să fim mai bine înţeleşi, vom lămuri faptul, asistând cu gândul la mai multe lecţii ce se dau prin gimnasii, un lucru ce-l cunosc mai toţi cari au trecut un gimnasiu, dar care la mai puţini a rămas materie de o îndelungată şi serioasă judecată. Afară de profesorii adevăraţi, – cari merită cu atât mai multă consideraţie, cu cât este prea restrâns numărul loc – deosebim profesori comozi acasă şi nu mai puţin comozi în şcoală: profesori absolut ignoranţi, cari nu numai că nu ţin seamă de nici o înaintare a ştiinţelor, dar nici resumatul acela de materie ce li s’a dat să-l propună, nu-l înţeleg cum ar trebui să-l înţeleagă dânşii; deosebim mai departe profesori, cari ştiu materia mai rău decât şcolarii lor şi profesori cari au puţină carte, dar pe cari avantagiul acesta închipuit îi face pedanţi, prin urmare tot atâtea însuşiri cari nu sunt de natură a atrage pe băet la şcoală. Înainte de a ne purta gândul în mijlocul şcolii, trebue să amintim obiceiul ce îl au mulţi profesori de a ciunti orele de lecţii, intrând – de regulă – d.e. în loc de la 8, la un sfert sau jumătate spre 9 etc. de unde resultă că timpul învăţământului din programe în practică scade cu – nici mai mult nici mai puţin – de jumătate! Profesorul intră, iar şcolarii tresar.

Deja, tresărirea aceasta este un semn rău, efectul temerii. Dar profesorul de care şcolarii tremură nu este profesor, ci un tiran care abuzează de încrederea ce mii de părinţi o pun în înţelepciunea şi tactul său, iar nu în asprimea sa condamnabilă. Prelegerea sa începe – după împregiurări – cu scoaterea temutului catalog şi cu ascultarea unui sau a mai multor şcolari. Unul răspunde (!) iar ceilalţi mai respiră niţel – scăpaţi de-ocamdată de frigurile provocării – (…), în vreme ce profesorul ascultă. În momentele acestea se reoglindesc mai bine diferitele scăderi, deosebitele şi vătămătoarele caractere ale multor profesori. Sunt profesori cari, în timp ce şcolarul reciteză lecţiunea, manevrează mereu cu „notes”-ul înspăimântând din adins pe elevii lor. Unul îşi face – în acest timp – plimbarea de dimineaţă prin şcoală, măsurând distanţa dintre uşe şi vr’o eventuală fereastră. Altul are esteticul obiceiu a mai căsca din vreme în vreme, părându-i-se naivă şi prea copilărească datorinţa de a da atenţiune celor verzi uscate recitate de elevi, după chipul de propunere al profesorului.

Sunt alţii cari în acest timp îşi fac scotelile private, alţii … citesc gazete, tai foile la cărţi, scriu articole de ziare, etc.

Şcolarul a isprăvit cu răspunsul, capătă – sub cele mai variate împregiurări – o notă oare-care, pentru răspunsul dat din cap, furişat din carte, şoptit de alţii etc., după putinţă. Urmează „propunerea”. Negreşit propunerea sau esplicarea trebue să se conformeze naturei obiectului respectiv. În faptă se şi conformează propunerea naturei obiectului, dar numai sub aspectele formelor esterioare. Un profesor propune cu mult patos într’un ton de declamaţii, altul din contră, îndrugă ceva pe unul şi acelaş ton, al treilea – mai practic – cere carte dela şcolari şi le ceteşte – drept esplicare! – lecţiunea cu coada ochiului: se dau apoi lecţiunile după stereotipul „de aci pănă aci” ora a sunat, profesorul ese, şcolarii saltă, strigă, râd, se bat etc, după impregiurări şi disposiţii. Că ce interes pot simţi şcolarii asistând de silă la astfel de prelecţii îşi poate închipui ori cine.

Prea uşor observă elevii că profesorul lor însuş nu e pregătit, ci esplicarea ce le-o face din cutare materie – o face şi dnia lui din carte, – prin urmare încep a perde confidenţa în profesorul lor şi pe neştiute se trezeşte în ei gândul, că în chipul acesta înţeleg şi ei materia respectivă şi astfel n’au nevoie de profesor. Cumcă dar în aceste des repeţite casuri toată educaţiunea şi instrucţiunea este numai o ficţiune, dela sine se înţelege».

(va urma)