2023-Anul A.C. Popovici (X): un pumn de grăunţe … vor da o îmbielşugată hrană? – viitor comun plin de speranţe îndreptăţite! – să nu esageraţi, ci să fiţi circumspecţi şi prudenţi?

În lucrarea „ROMÂNIA JUNĂ (1871-1911) Monografie istorică”- autor, istoricul și scriitorul bucovinean Ion Grămadă – regăsim istoria aceste societăţi; continuăm reproducerea: «În urma rezoluţiunilor societăţilor amintite din 20 Octombre şi 9 Decembre 1870, precum şi din 19 Ianuarie 1871, se hotărî definitiv unirea ambelor societăţi într’o societate nouă cu titlul „România Jună”,pe baza unui statut ce se va face anume spre acest scop. (…) Prima şedinţă a nouei societăţi „România Jună” s’a ţinut în 8 April st. n.1871 sub presidenţia ad-hoc a dlui Nicolae Oncu (…) Se alese apoi comitetul nouei societăţi, care fu compus astfel: Preşedinte: Ioane Slavici, cu 32 voturi; Vicepreş.: Emanuil conte de Logotheti, cu 32 voturi, Secr. Gen.: Ioniţă Bumbac, apoi I. Luţă, cu 34 voturi; Secr. de şed. D. Popovici-Barcianu, cu 31 de voturi; (…) Bibliotecar: Mihaiu Eminescu, cu 30 voturi. De sigur că tot în această şedinţă s’a luat ca deviză versurile lui Andrei Mureşanu din „Deşteaptă-te Române”: „Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă’n simţiri!, care deviză – din nefericire – n’a fost totdeauna respectată în decursul celor 40 de ani de existenţă a societăţii. Fiindcă şedinţa a fost de lungă durată, iar acea zi de 8 April s’a întâmplat să cadă tocmai în Sâmbăta Paştilor, o mare parte din membri s’au dus după şedinţă la Sf. Înviere în biserica grecească, iar a doua zi în Dumineca Paştilor, întreg comitetul a fost invitat la masă la B.G. Poppovits, unde s’a serbat învierea Domnului şi naşterea „României June”». Pagini întregi sunt dedicate „Serbării dela Putna” (15/27 August 1871), în încercarea şi de a lămuri „cine a fost autorul acestei idei măreţe”. Este memorabil apelul lansat pentru organizarea manifestării: «Un frumos şi călduros apel – scris probabil de Eminescu – fu trimis de tinerimea română din Viena cătră toate jurnalele: „Nu junimea română academică a produs ideea serbării; ea purcede din conştiinţa naţională română. Naţiunea română voieşte cultură şi cultura ei trebuie să fie una, omogenă la Prut şi Someş, omogenă în sânul Carpaţilor cărunţi şi pe malurile Dunării bătrâne”. Publicul a primit ideea cu însufleţire şi în scurt timp comitetul central din Viena a adunat peste 10.000 de coroane pentru cheltuielile serbării. Comitetul trimise la Putna o delegaţie de 5 membri, c’un preşedinte, un cassier şi un secretar.

Delegaţia aceasta trebuia să îngrijească de zidirea unui portic festiv, de trăsuri pentru transportarea oaspeţilor şi de locuinţele necesare. La Viena se cumpărase cu o parte din banii adunaţi – 2936 cor. – o urnă de argint, un foarte frumos obiect de artă. Urna aceasta avea să fie aşezată pe mormântul marelui erou şi purta următoarea inscripţie: „EROULUI ÎNVINGĂTORULUI, APĂRĂTORULUI EXISTENŢEI ROMÂNE, SCUTULUI CREŞTINĂTĂŢII, LUI ŞTEFAN CEL MARE ŞI BUN JUNIMEA ROMÂNĂ ACADEMICĂ, anul MDCCCLXX”. Urna trebuia să fie învălită într’o flamură de mătasă tricolor, care avea să spânzure de pe mormânt pănă jos. Era vorba să se bată şi o medalie comemorativă. Restul banilor adunaţi a fost depus la o cassă de păstrare. (…)». Nu reproducem ancheta şi procesul care a urmat – după ce s-a constatat că libretul depus la casa de păstrare a fost pierdut -, fondul fiind nerecuperat. Motivele pentru amânare au fost financiare, dar și socio-politice (războiul franco-prusian, situaţia politică internă și din întreaga Europă, etc). Serbarea a fost amânată pentru vara anului 1871, fiind organizat un nou apel la susţinerea financiară, noua subscripţie fiind sprijinită de mulţi români şi asociaţii de femei.

Pentru a înţelege importanţa manifestării şi piedicile soluţionate, reproducem din lucrare: «Toată această însufleţire şi dragoste de jertfă era să fie zădărnicită de guvernul austriac, care, atât la Viena, cât şi în Cernăuţi, căuta să puie cu orice preţ piedeci serbării, care numai cu mare greutate a fost încuviinţată. Preşedintele „României June” dl Slavici, ajuns la urmă şi preş. al comitetului central, plecă la Cernăuţi, unde-l aşteptau alte desiluzii. Fruntaşii bucovineni îl sfătuiau să renunţe la ideea serbării, sau cel puţin să depuie urna pe mormânt, fără steaguri, fără pompă şi fără discursuri. Ei „se temeau, ca nu cumva să fie suspiţionaţi de neîmblânziţii adversari ai Românilor, ca nu cumva aceştia să deie serbării un caracter politic şi ostil împărăţiei, şi apoi să-l descrie şi să-i înegrească în toate părţile ca element turbulent şi nestatornic, în care nu te-ai puté încrede cu siguranţă. Tinerii însă, răzimaţi pe drepturile şi libertăţile garantate lor prin Constituţiunea Împerială, … ziceau că numai nişte suflete drăceşti şi numai nişte duşmani neîmpăcaţi ar puté să vorbească rău de Români, cînd aceştia îşi aduc aminte de faptele memorabile ale strămoşilor săi glorioşi şi caută să le sărbătorească după cuviinţă”. „Această argumentare păru bătrînilor conducători prea idealist, puţin practică, şi de aceea ziseră tinerilor: „Noi nu ne putem pune în fruntea acestei mişcări, dar’ voi faceţi ce vă dictează inima, numai să nu esageraţi, ci să fiţi circumspecţi şi prudenţi! Noi vă vom urma pe departe şi vom veghia”. „În urma acestei declarări bătrâneşti, puţinii tineri din ţară şi cei de pe la studiile lor universitare din Viena căutară mai întîiu să se pună în conţelegere cu egumenul mînăstirii, Arcadiu Ciupercoviciu, căci dela primirea sau răspingerea acestuia atîrnă totul. Cu astă ocasiune, egumenul arătă multă înţelepciune. El zise: „Mănăstirea e locaş dumnezeesc. Eu ca preut şi ca egumen, sînt datoriu să’mi aduc aminte, în rugăciunile mele, precum de urzitoriul mănăstirii, aşa şi de locaş şi de toţi aceia carii cu simţăminte cucernice şi cu credinţă creştinească se apropie de el şi întră într’însul. Mănăstirea, ca şi fiecare altă biserică, sărbătoreşte în fiecare an pre patron şi se roagă pentru ctitorii şi binefăcătorii săi. Cu atâta mai vîrtos va face aceasta acum, când se împlinesc patru sute de ani dela sînţirea mănăstirii. Dacă domnia voastră, ca Romîni şi ca creştini, doriţi şi voiţi să contribuiţi la splendoarea acestei sărbători religioase şi bisericeşti cu invitarea creştinilor de pretutindenea la participare, şi cu aranjarea festivalului de primire, nu puteţi decât să-mi fiţi bineveniţi!”».

Astăzi, se ştie că serbările de la Putna au marcat istoria, putând îmbrățișa una dintre concluziile lucrării publicistului Ion Grămadă: «„Un pumn de grăunţe”, zice Steinthal (n.r.: Heymann Steinthal, n. 1823-m.1899, filolog și filozof german, unul din fondatorii științei psihologiei popoarelor), „nu poate să ajungă pentru a coace o pâne; dar presurându-le ca seminţe pe un pământ roditor, ele vor încolţi însutit şi vor da o îmbielşugată hrană”. Aşa-i şi cu această sublimă idée a serbării: a încolţit, Dumnezeu ştie, în mintea cărui tânăr, şi ideea a cuprins mai întâi minţile prietenilor acestuia, ca apoi dela Viena să se răspândească în largul pământului românesc, să încălzească inimile tuturor Românilor ce trăiau despărţiţi prin graniţe nefireşti şi să-i adune din patru unghiuri într’un grandios pelerinaj la mormântul marelui erou ce odihnește într’o ţară înstrăinată. Atunci, cu ocazia serbării dela Putna, s’a afirmat pentru prima dată cu mai multă tărie faptul, că neamul românesc de pretutindeni – fie el sub orice stăpânire – are un trecut comun de glorie şi de suferinţi, dar mai ales un viitor comun plin de speranţe îndreptăţite. Urmările acestei serbări care i-au asigurat „României June” pentru totdeauna vaza în faţa lumii româneşti, au fost incalculabile pentru întărirea conştiinţei naţionale». În activitatea „României June”, îl regăsim și pe studentul Aurel C. Popovici: «În proiectul pentru editarea almanahului din 1887, proiect iscălit între alţii şi de d-nii A.C. Popovici şi Virgil Oniţiu (Sorcovă), se află şi următorul punct (5): „Ca în trecut, comitetul se va adresa şi de astă dată cu preferinţă la scriitorii aderenţi ai şcoalei junimiste din Bucureşti”.

(va urma)