2023-Anul A.C. Popovici (VI): trunchiul naţionalismului românesc? – Jur pe conştiinţa mea de român şi pe onoarea mea de om …! – ocrotitorul întregii culturi româneşti?

Istoria învăţământului românesc gimnazial din ţinuturile locuite de români, este legată de următoarele centre: Blaj, Bucureşti, Beiuş, Iaşi, Craiova şi Braşov. În vremea când Aurel C. Popovici aspira la binefacerile educaţiei, tinerii din Transilvania puteau urma cursurile gimnaziale în Blaj (la deschiderea Şcolilor din Blaj contribuind iniţiativele Episcopului Unit Inochentie Micu Klein, respectiv Petru Pavel Aron de Bistra, în 1754), în Beiuş (la deschiderea Gimnaziului – în 1828 – contribuind episcopul unit Samul Vulcan, numit de istoricul Nicolae Iorga „ocrotitorul întregii culturi româneşti”) şi Braşov, unde piatra de temelie a fost pusă de episcopul Andrei Şaguna, în 1851. În Ungaria dualistă, învăţământul era reglementat de legea Legea Eötvös (1868), numită după ministrul instrucţiunii publice József Eötvös.

Dr. Vasile Crişan explică – în lucrarea prezentată – organizarea învăţământului, din a doua jumătate a sec. al XIX-lea: «Privită retrospectiv această lege a fost apreciată drept liberală faţă de cele care o vor urma. În baza Legii Eötvös, puteau să întemeieze şi să susţină şcoli populare, şcoli civile şi preparandii, confesiunile religioase, comunităţile confesionale, societăţile civile şi statul. Structura învăţământului elementar şi mediu, prevăzută prin lege, era următoarea: şcoala populară inferioară, cu durata de şase ani şi „şcoala de repetiţie”, cu durata de trei ani. În localităţile cu peste 5000 de locuitori, cum era cazul Lugojului, urma să ia fiinţă „şcoli elementare superioare”, cu durata de trei ani pentru băieţi şi doi ani pentru fete.

În localităţi mai mari puteau să funcţioneze „şcoli civile”, corespunzând liceelor de astăzi, cu durata de şase ani pentru băieţi şi patru ani pentru fete. Acesta era cadrul legislativ în domeniul şcolar pe vremea când Aurel, fiul cojocarului Constantin Popovici din Lugoj, urma să părăsească pragul şcolii populare confesionale româneşti din Lugoj. Din păcate, vremurile grele abia de aici înainte urmau să apară pentru învăţământul naţionalităţilor încorporate coroanei maghiare. Guvernanţii, nemulţumiţi de rezultatele deloc încurajatoare ale ritmului de constituire a naţiunii politice maghiare şi de lipsa de entuziasm a celorlalte naţionalităţi din regat de a adera la ideea statului naţional maghiar, considerau printre principalii vinovaţi şi învăţământul în limba maternă, care insuficient supravegheat, inocula tinerelor generaţii idei şi sentimente periculoase pentru viitorul statului.

Astfel, prin legislaţia din 1876, se întăreşte controlul statului asupra conţinutului învăţământului confesional. Legi ulterioare, printre care cele ale lui Trefort sau Apponyi, vor goli de conţinut liberal şi european Legea Eötvös, transformând învăţământul în instrument al maghiarizării forţate a naţionalităţilor. Şcolile populare erau încorsetate prin obligativitatea însuşirii limbii oficiale, mereu ameninţate să fie transformate în şcoli de stat cu limba de predare maghiară, liceele româneşti puteau fi numărate pe degete la o populaţie de aproape patru milioane de români iar de universitate românească nici nu putea fi vorba.

Dar, cu toate piedicile întâmpinate, în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, perioada formării intelectuale a tânărului Aurel C. Popovici, şcoala românească din monarhie şi-a cucerit dreptul de existenţă, şi-a impus limba naţiunii ca limbă de predare, şi-a creat o structură, dacă nu corespunzătoare, cel puţin stabilă, şi-a fixat obiectivele specifice în conformitate cu idealurile emancipării economice, sociale, culturale şi naţionale. Prin eforturile conjugate ale mai multor generaţii de intelectuali, din al căror lung şir se detaşează Damaschin Bojincă, Simion Bărnuţiu, Alexandru Papiu Ilarian, August Treboniu Laurian, Ion Maiorescu, Andrei Mureşean, Aron Glorian, Ioan Rusu, Atanasie Marienescu, Vaisarion Roman, Ioan Popescu, Ilarion Puşcariu, Andrei Şaguna, D.P. Barcianu, Pavel Vasici, Zaharia Boiu, George Bariţiu, Vasile Petri, Ioan Candrea, învăţământul românesc se racorda la marile curente ale pedagogiei, psihologiei şi filozofiei europene, menţinând, totodată, un contact direct cu realităţile şcolare din România, intrată ferm pe drumul modernizării.

Datorită lor, la baza programelor de învăţământ va sta o ideologie izvorâtă din simbioza iluminismului cu raţionalismul şi romantismul, altoită pe trunchiul naţionalismului românesc, considerat drept obiectiv fundamental al învăţământului. Concomitent se înfăptuia emanciparea şcolii din sistemul scolastic, moştenire a evului mediu şi deschiderea spre ştiinţe, considerate factor de progres pe toate planurile. (…) Veacul al XIX-lea purta aura avânturilor romantice, a viselor de fapte eroice puse în serviciul naţiunilor ce se înfiripau pe harta Europei sau a unor idei de dreptate socială. Unele au eşuat în conspiraţii şi atentate anarhiste, altele s-au cantonat în juvenile „societăţi secrete”, cu denumiri sonore, jurăminte solemne, statute ocultate, învăluite în aura misterului şi a înălţătoarelor imbolduri de sacrificiu pentru cauza naţională.

Tinerii învăţăcei români nu puteau face excepţie de la acest model cultural atât de răspândit în epocă. Mai ales cei cu spirit atât de neliniştit şi vulcanic ca cel al lui Aurel C. Popovici. Ucenicia şi-o face în clasa a VI-a a Liceului românesc din Beiuş unde, împreună cu Victor Verzea, elev în clasa a II-a secundară şi cu alţi colegi, întemeiază o societate literară „clandestină”, în cadrul căreia încropesc şi o modestă bibliotecă, cu scrieri ale lui J.J. Rousseau, I. Vulcan, V. Alecsandri. Prinzând de veste, autorităţile impun conducerii liceului sancţionarea celor doi şi confiscarea bibliotecii. Aurel C. Popovici ia drumul Liceului românesc din Braşov iar Victor Verzea, originar din Săcele, trece munţii şi se înscrie la Şcoala militară din Bucureşti, urmând o carieră militară în cadrele armatei române. Peste ani, în 1884, cei doi „conspiratori”, se reîntâlnesc în capitala României, reînnodând prietenia din copilărie. Aici , V. Verzea şi A.C. Popovici organizează o nouă societate secretă, intitulată „Societatea revoluţionară română”, la care Verzea îi cooptează, fără să ştie unul de altul, pe alţi doi apropiaţi ai lui Aurel C. Popovici: Alexandru Vaida- Voevod şi Iuliu Maniu. Jurământul pe care membrii societăţii îl depuneau cu prilejul aderării era următorul: „Jur pe conştiinţa mea de român şi pe onoarea mea de om că voi face parte din Societatea revoluţionară română şi că îmi voi sacrifica viaţa pentru eliberarea din sclavie a românilor din Transilvania”. Urmări ale activităţii acestei societăţi secrete nu cunoaştem. Urme ale ei se regăsesc în memoriile lui Alexandru Vaida-Voevod».

Cercetarea istoricului dr. Vasile Crișan, ar trebui să trezească interesul tuturor tinerilor istorici! Istoria Transilvaniei nu se cunoaște, existând o serie de mistere și secrete, multe dintre ele transformate în „adevărate” legende sau mituri, circulând pe internet! Pentru majoritatea contemporanilor, termenul de „societate secretă” creează suspiciune și inspiră neîncredere, fiind încadrat în „dicționarul teoriilor conspirației”, alt termen folosit (în ultimii ani) abuziv, pentru a suplini lipsa oricăror explicații și informații publice. Pentru toți cei care doresc să aprofundeze categoriile teoriilor conspiraționale existente, prezentăm o clasificare a acestora: teorii manipulatoare (în scopul atingerii unor scopuri politice), teorii de conjunctură (apărute spontan, pentru explicarea unor teme de presă) și teorii evenimențiale (și pentru explicarea unor evenimente majore politice, cu impact mondial), toate acestea beneficiind de o largă răspândire, datorită globalizării informaționale.

(va urma)