2023-Anul A.C. Popovici (IV): ce-a reprezentat el? – cărturari nepricepuţi, farisei sau vameşi! – suveranitatea poporului? – timp de mare clătinare socială …! – Pseudo-Români?

Identitatea locală a municipiului Lugoj poate fi regăsită în identitatea jud. Timiş, în stema județului putând admira LEUL – simbolul apărătorilor ţinutului şi al creştinătăţii, respectiv al vitejiei locuitorilor; leul heraldic „pasant” (cu laba din faţă ridicată şi celelalte pe pământ) sau „rampant” (ridicat pe labele din spate), simbolizează puterea, regalitatea, dar şi valoarea şi vitejia.

Banatul este una din zece regiuni istorice ale României – fiind identificabilă în teritoriul Daciei antice -, care s-a constituit temporar sau durabil, limitele evoluând în timp, funcţie de marile evenimente ale istoriei. Limitele Banatului istoric sunt cele naturale, date de munţii Carpaţi și de primele trei râuri ale bazinului hidrografic a Mării Negre – Dunărea, Tisa şi Mureşul. Două treimi din Banat (cu populaţia majoritar românească) s-au unit – după 1918 – cu România, circa o treime (cu populaţie predominant sârbă) s-a unit cu Serbia, iar o mică parte cu Ungaria. Istoria ținutului a fost tumultoasă, provincia romană Dacia transformându-se în evul mediu timpuriu într-o formaţiune statală română-slavă (ducatul lui Glad şi a urmaşului său Ahtum), pentru ca în sec. X-XI să fie cucerită de unguri, iar după 1526 să fie transformat în paşalâc turcesc. Din sec. XVIII a intrat în Imperiul Habsburgic (cu o administraţie germană), iar între 1778 -1918 a fost încorporat Ungariei. Originea cuvântului „Banat” este controversată, rădăcinile fiind atribuite termenului „ban” (rădăcina unui verb, întâlnit la popoarele germanice) ce semnifică „a proclama” sau „a anunţa”; alţi specialişti susţin că termenul „ban” semnifică „stăpân” (din persană, de unde a fost preluat de avari). Termenul cunoscut încă din Evul Mediu, este atribuit unui teritoriu asupra căruia se exercita o funcţie militar-administrativă, existând mai multe comitate de graniţă cu numele de „Banatul de Severin”, „Banatul de Belgrad”, „Banatul de Timişoara” etc. Nu întâmplător, există multe relaţii între Banat şi Oltenia, fiind remarcate repere de istorie comună.

Lugojul (în maghiară Lugos, germană Lugosch) a fost atestat documentar în 1334, („sacerdos de Lucas”), fiind pe rând opidum – civitas – cetate regească, scoasă de sub jurisdicţia voievodului Transilvaniei şi subordonându-se regelui Ungariei. Iniţial a fost o aşezare puternic fortificată, situată într-un ţinut disputat în toată perioada medievală. Aici a fost reşedinţa Districtului Românesc (1369-1526) cunoscut sub denumirea „Valachorum kneziorum districtus Lugas”. Lugojul şi Caransebeşul şi-au împărţit conducerea Banatului de Lugoj – Caransebeş (fostul Banat Montan moştenitorul comitatului Severin, lichidat după cucerirea turcească). Prin pacea de la Passarowitz (1718) a început colonizarea germană în Lugoj, malul stâng al râului Timiş devenind treptat „Lugojul german”. Lugojul a cunoscut – în perioada modernă a sec. al XVIII-lea până la înc. sec. al XX-lea – o epocă de glorie, multe clădiri putând fi admirate şi astăzi pentru stilul arhitectonic specific, marile investiţii publice demonstrând rolul Lugojului de „Capitală Administrativă a Banatului Montan”.

Aici, pe „Câmpia Libertăţii” din Lugoj a început Revoluţia Paşoptistă la 15/27 iunie 1848, aici având loc a doua Adunare Naţională a românilor din Banat; cei peste 12.000 de români prezenţi la manifestare aprobând documentul „A păstra frăţietatea, patria şi naţionalitatea română”, prezentat de juristul şi profesorul de filozofie Eftimie Murgu (1805-1870). Prin acest document se solicita guvernanţilor din Pesta să recunoască naţiunea română, să aprobe folosirea limbii române în administraţie şi armată, să fie numit un vicar mitropolitan român (al mitropolitului sârb) şi să fie înfiinţată o armată română (ce poate fi înarmată în 6 zile). În 1850, Lugojul devenea reşedinţa Episcopiei Greco-Catolice din Banat, iar între 1881-1925, a fost reşedinţa comitatului Caraş-Severin. În vremea copilăriei lui Aurel C. Popovici, Lugojul era un oraș în plină dezvoltare (la 1869  -11854 locuitori), fiind un veritabil centru economic şi cultural.

Conferinţa „O mărturie” a acad. geograf și geopolitician Simion Mehedinţi (din 9 iunie 1937) dezvăluie o altă istorie a românilor, care ar trebui cunoscută de tinerele generaţii. Reproducem parţial prefaţa lucrării „Aurel C. Popovici 1863-1917)”, autor Grigore Nandriş, apărută la Cernăuţi, 1937: „Este limpede pentru orice om cinstit, că gloatele nu se îndrumează ele, de capul lor. „Suveranitatea poporului” este una dintre cele mai viclene minciuni – între toate, câte au răsunat în timpurile din urmă, la urechea mulţimii. Din contră, vieaţa fiecărui neam, în fiecare epocă, atâta preţueşte, cât preţuesc bărbaţii săi reprezentativi. – Cu un om mare, chiar un neam puţin numeros poate ajunge la isprăvi de seamă; cu un om mic la cârmă, chiar vasul cel mai mare şi mai tare se poate isbi de stânci şi poate ajunge o plavie nemernică, în voia vânturilor şi a valurilor. Prin urmare, datoria cea dintâi a istoricului este să cerceteze deaproape pe fruntaşii fiecărei epoce (nu numai pe cei vrednici, ci şi pe cei nevrednici, de oarece şi mişeii pot avea influenţă asupra soartei unui neam). În legătură cu întregirea hotarelor Daciei (evenimentul cel mai însemnat, pentru noi, de la Decebal şi Traian până azi), istoriograful va trebui numai decât să amintească şi pe Aurel Popovici. * Ce-a reprezentat el pentru neamul din care se născuse? O minte limpede şi o voinţă hotărâtă într’un timp de mare clătinare socială şi politică. Conducătorii poporului român, de la mişcarea lui Tudor până azi, se împart în două: Români întregi, cum fusese şi Olteanul din Vladimiri, cel care pornise la luptă „îmbrăcat cu cămaşa morţii”; şi Pseudo-Români (adică „înstrăinaţi” de neam, fie prin amestecul de sânge, fie prin creşterea lor sub influenţa streinilor). – Nu era puţin lucru să capeţi suflet de „Beamter” austriac (titlu şi leafă, ca suprem ideal), ori de iobag unguresc (servilism şi leafă), sau de nacialnic rus, gata să facă mătănii în faţa pravoslavnicului Ţar. Şi tot aşa, nu era lucru de glumă să fii „dichisit la cap” de guvernante franceze, germane ori engleze spre a deveni un fel de maimuţoiu „european” gata să imite tot ce vedea mai bătător la ochi aiurea … Nenorociţi de aceştia au fost destui de la Nistru până la Tisa, iar bănăţeanul Popovici îi cunoscuse de aproape încă din copilărie (la Lugoj, Braşov şi Beiuş), apoi, mai târziu, la Viena, Pesta şi Graz; în cele din urmă şi la Bucureşti, unde a putut analiza pe îndelete „pătura suprapusă”, atât de exact zugrăvită de Eminescu. Văzuse deci destui Pseudo-Români şi le spuse verde în faţă: „… mai sfinte decât toţi sfinţii pământului sunt condiţiile primordiale ale culturii unui neam. Şi sfinţi nu sunt decât aceia care le întăresc. Iar toţi aceia, care le slăbesc, sunt cărturari nepricepuţi, farisei sau vameşi, – ori cine ar fi ei”. Nu ştim ce-ar mai zice azi energicul censor, dacă ar vedea după 20 de ani de la Unire, purtarea de slugă a iobagilor intelectuali, care vorbesc şi acum ungureşte, – ba unii îşi trimit şi copiii la Pesta, ca un fel de „asigurare pentru orice împrejurări”, ori găvăresc ruseşte, ca în vremea cnutului, sau sunt „deutsch erzogen”… la doi paşi de mormântul de la Putna! De bună seamă, unor astfel de caricaturi, Popovici, le-ar spune în faţă tot ce li se cuvine. – Ca om dintr’o bucată, el nu cunoscuse în vieaţa sa decât o singură atitudine: să stea drept în faţa tuturor străinilor, bizuit numai pe făptura sa de Român şi pe numele neamului său. Şi cu acest gând a şi lucrat».

(va urma)