O placă comemorativă aminteşte de trecerea poetului Petöfi Sandor – prin Ocna Sibiului-, aceasta fiind amplasată pe fațada fostei grădinițe. În lucrarea monografică a orașului, pr.dr.Savu Popa consemna: «După descrierea acestui eveniment de către G. Bariţiu, comandantul trupelor imperiale era generalul Puchner, care avea la Sibiu 4280 de infanterişti, 520 de cavalerişti, 20 de tunuri, apoi ostaşi din garda naţională şi cele de lăncieri. Colonelul Losenau ţinea aripa stângă la Turnişor, de unde putea să străbată mai uşor drumul către saline. În seara zilei de 20 ianuarie, revoluţionarii generalului Bem erau la Şura Mare. În 21 ianuarie dimineaţa, generalul Bem îşi amplasează trupele în dreptul podului de piatră de pe pârâul Rusciori. Lupta care s-a declanşat a fost crâncenă fără a se decide victoria. În 25 ianuarie 1849 s-a dat la Ocna Sibiului o mare bătălie, în care armatele revoluţionarilor maghiari au fost învinse de trupele austriece conduse de generalul Puchner.

În „Istoria asupra revoluţiei de la 1848”, Simion Bărnuţiu aminteşte că doi fraţi români, ofiţeri, au luptat în bătălia de la Ocna Sibiului, unul împotriva celuilalt, unul comandând trupe austriece, celălalt comandând trupe revoluţionare.

În această luptă un număr mare de revoluţionari maghiari au fost făcuţi prizonieri, iar 349 de soldaţi şi revoluţionari au căzut pe câmpul de luptă, care se extinsese până pe străzile oraşului. Locuitorii, revenind din zonele de adăpost în care se refugiaseră, i-au ridicat şi i-au depus în gura unei mine părăsite şi parţial inundate – „Ocna pustie”, care atunci era o groapă adâncă cu ecou, ca să nu se întindă vreo molimă. Această gură de mină s-a prăbuşit în anul 1851, formând Lacul Avram. În anul 1890, în urma unor ploi torenţiale, groapa s-a umplut cu apă şi au ieşit la suprafaţă câţiva morţi conservaţi de sare, care au fost scoşi şi înmormântaţi alături de ocnă, pe malul viitorului lac format, ridicându-li-se un monument, prin grija şi cu cheltuiala preotului Bakk Endre, monument ce a fost distrus de nişte locuitori în anul 1940 şi aruncat în ocnă».

Episodul este relatat şi în lucrarea „Şura Mică – Kleinscheuern, o comună din Transilvania” – autor istoricul Martin Rill: « … În aşa numiţii „ani liniştiţi“, cum a descris Friedrich Teutsch perioada 1816-1830, comuna s-a aflat într-un fel de „hibernare“. În jurul anului 1800 Șura Mică s-a judecat cu Turnişor pentru păşunile aflate în proprietate privată. Unele dintre acestea aparţineau bisericii din Turnişor, pentru care se plătise „Meddem“ în secolul al XVIII-lea şi care acum au fost cerute înapoi. O parte dintre ele au fost trecute în proprietatea landlerilor care se stabiliseră în regiune. De abia în 1827 Magistratul din Sibiu a trasat granițele definitive între comunele Turnişor, Şura Mică, Ruscior şi Cristian. (…) în deceniul de dinainte de revoluţia de la 1848 viaţa economică a început să se revigoreze. Acest început de dezvoltare a fost însă înăbuşit în faşă de izbucnirea mişcărilor naţionale. Şura Mică a fost la rândul ei cuprinsă de vâltoarea războiului civil. În ianuarie 1849 trupele revoluționare conduse de generalul Bem au atacat fără succes trupele imperiale staţionate în Sibiu. În ziua de 4 februarie 1849 generalul Puchner l-a învins pe Bem la Ocna Sibiului cu ajutor militar rusesc. Bem a atacat însă din est Sibiul şi a cucerit oraşul la 11 martie. Pe parcursul acestor zile Şura Mică a fost din nou prădată de trupele revoluţionare. Cronistul relatează că husarii şi-ar fi împodobit caii cu centurile şi podoabele de argint jefuite în Slimnic, precum şi cu haine preţioase, probabil piese de costume populare. Însă revoluţionarii au fost învinşi … între Şura Mică şi Şura Mare. Cei căzuţi în lupte au fost înmormântaţi în Hierschelland, între Ocna şi Şura Mică. Satul şi-a revenit cu greu după tulburările revoluţiei».

Între 4-7 mai 2023, Consiliul Local și Primăria Şura Mică organizează primele evenimente legate de sărbătorirea a 700 de ani de la atestarea documentară (1323-2023). În centrul localităţii, toţi vizitatorii vor putea descoperi trecutul localităţii, prin expoziţia permanentă OPEN AIR „Pelerinaj prin istoria localităţii Şura Mică”; în aceste zile se lansează şi prima lucrare monografică bilingvă a unei comune din România. Istoricul şurean Martin Rill, aminteşte în lucrare şi despre episodul trecerii trupelor lui Mihai Viteazul prin localitate: «În anul 1572 Şura Mică număra 115 gospodării, ceea ce a dus la o diminuare a suprafeței agricole ce revenea fiecărei familii. Din cauza hotarului prea mic, locuitorii din Şura Mică au depus în 1581 o cerere adresată magistratului din Sibiu în care cereau terenuri în Turnişor, Ocna Sibiului şi Sibiu pentru a-și putea întreţine familiile, angajându-se să plătească impozite pentru suprafețele respective. Se pare că cererile le-au fost satisfăcute cel puţin parţial, deoarece din 1590 până în 1688 locuitorii din Şura Mică au plătit „dobânzi“ (taxe) pentru fâneţele de pe hotarul Turnişorului. (…). Sfârşitul secolului al XVI-lea şi secolul al XVII-lea au reprezentat şi pentru locuitorii din Şura Mică o perioadă de sărăcie, nevoie şi suferinţă. În toamna anului 1600 trupele de mercenari ale lui Mihai Viteazul au incendiat satul.

Din anii 1625-1632 s-a păstrat registrul de botezuri, iar din anii 1684-1692, registrul de căsătorii al parohiei evanghelice. În 1660 ciuma a făcut în jur de 100 de victime». În patrimoniul judeţului Sibiu, trebuie amintită şi opera pictorului sibian Eugen Tăutu, un frumos tablou cu Mihai Viteazul călare, păstrat – la loc de mare cinste – în cabinetul preşedintelului C.J. Sibiu.

Câţi sibieni cunosc lucrările istoricului sas Michael Lebrecht (preot paroh în Şura Mică), acesta fiind – se pare – şi autorul unei cugetări de mare actualitate: „Dacă vrei să-ţi iubeşti ţara, trebuie să o cunoşti”? Știați că preotul Lebrecht a trăit cu peste două secole înainte de marele istoric român, Nicolae Iorga, care afirma: „„Nu poţi iubi ceea ce nu cunoşti”?

Reproducem referirile la atestarea documentară şi la marele înaintaş sas, din lucrarea monografică a Șurii Mici: «Coloniştii germani (hospites) urmau să asigure apărarea graniţelor şi a drumurilor comerciale ale provinciei incluse recent în teritoriul coroanei maghiare şi să o fructifice din punct de vedere economic. Urmau să defrişeze ţinutul slab populat pentru a obţine terenuri agricole mai mari, să practice agricultură, meşteşuguri şi comerţ şi să aducă regatului venituri importante din taxe. Pentru toate acestea, coloniştilor li s-au acordat drepturi speciale şi o autoadministraţie politică, economică şi bisericească aproape completă. Drepturile acestor colonişti au fost stipulate în 1224 în așa numita Diplomă Andreană a regelui Andrei al II-lea. Diploma Andreană a constituit legea de bază a saşilor transilvăneni din Ţinutul crăiesc. Nucleul medieval al localităţii Şura Mică a luat naştere pe câmpia dintre Pârâul Râşloave şi Valea Săpunului la est de marginile Podişului Secaşelor care oferea protecţie. Aşezarea s-a dezvoltat de-a lungul drumului care lega Sibiu de Ocna. Biserica fortificată a fost construită pe dealul cel mai înalt. În anul 1323 greavul Michael de Ocna Sibiului i-a vândut o parte a aşezării Ringelkirch, dispărută între timp, fratelui său, greavului Alardus de Ocna. Plebanul Johannes de Parvo horreo (Şura Mică) şi-a dat acordul pentru tranzacție. (…) Scriitorul şi istoricul Michael Lebrecht, preot în Şura Mică între 1796 și 1807, a publicat „Versuch einer Erdbeschreibung des Großfürstentums Siebenbürgen“ (Încercare a unei descrieri a pământului Marelui Principat al Transilvaniei), precum şi tratate despre provenienţa diferitelor naţiuni din Transilvania. În 1804 a fost înființată parohia ortodoxă şi a început şcolarizarea copiilor de români». La 700 de ani, cunoaştem Şura Mică? Unde a fost situată aşezarea Ringelkirch?

(va urma)