2022 Dosarele patrimoniului (CXXVIII): s-a încheiat cu evlavia părinţilor …? – un îndreptar! – Mihai Viteazul aşează prima administraţie românească a salinelor şi a localităţii Ocna Sibiului?

În lipsa unei lucrări monografice a jud. Sibiu, am sperat să descopăr – între studiile ultimului secol -, o lucrare despre bisericile şi instituţiile de cult sibiene. Modelul lucrării căutate a fost „Bisericile României. Adunate, adnotate şi publicate”, autor Nicolae Iorga, lucrare apărută la Institutul de Arte Grafice şi Editură „Minerva”(1905). Istoricul – despre care criticul George Călinescu afirma că a jucat în cultura românească „rolul lui Voltaire” – scria în „Prefaţă”: «Biserici şi mănăstiri, unele drese, şi foarte rău drese, altele în toată măreţia vechimii lor, acopăr tot pămîntul ţerii, cu sutele. De cînd s-a încheiat cu evlavia părinţilor noştri, nimeni nu li-a avut grija, dacă nu s-a întîmplat să nemerească la ele vre-un preot gospodar, vre-un egumen cu tragere de inimă, cari au fost de tot rari şi cari şi-au închinat viaţa clădirii ce li se încredinţase. S-a ruinat tot ce ajunsese a se dărîma, şi cine a vrut să strice şi să mîzgălească o clădire îndoit de sfîntă, fiindcă e şi a lui Dumnezeu şi a strămoşilor, a fost lăsat să pîngărească în voie. Odoare scumpe s-au sfărîmat, s-au păcătoşit, s-au azvîrlit prin poduri, ca la biserica Colţii din Bucureşti, – după însăşi mărturia parohului, teolog şi profesor de religie, – s-au înstrăinat, s-au strămutat în casa preoţilor fără conştiinţă şi fără cinste, s-au furat de hoţi şi s-au mistuit de focuri care puteau fi prevăzute şi împiedecate. Cutare argintar rus a cumpărat lucruri cu inscripţii, a ras inscripţia şi le-a vîndut la alte biserici, cum se vede dintr-o cruce de la Cuibu-cu-barză din Bucureşti. S-au strîns cu hapca tot felul de lucruri scumpe care, între blesteme, se aud şi pănă acuma, au luat drumul Museului din Bucureşti, unde nici pănă astăzi nu li s-a dat o orîndurire, unde nici pănă astăzi nu li s-a făcut un catalog ştiinţific şi artistic. Cine a vrut, a fost lăsat să preschimbe, să prefacă şi să schilodească. Rare ori s-a văzut la un popor ce pretinde să înfăţişeze cultura, o astfel de păcătoşenie. În biserici şi mănăstiri se păstrează însă prin slovele săpate în aur şi argint, prin lespezile scrise ce acopăr morminte, prin pomelnice săpate în piatră la altare, prin piatra cu slove aşezată de-asupra uşilor, – amintirea trecutului nostru, care ni este scump, ori de-a fost bun, ori de-a fost rău, ori de cuprinde în el mari nenorociri, ori de vădeşte şi cîte o clipă de fericire. Aceste pisanii, această scriere pe piatră s-au făcut totdeauna cu o evlavie, cu o iubire, cu o înţelegere deosebită. În Moldova s-a dezvoltat o întreagă caligrafie lapidară cirilică înrîurită de literele gotice ale Saşilor din Ardeal şi Germanilor din Galiţia. În Ţara Românească frumuseţa neîntrecută a maiusculelor Renaşterii, înnalte, rotunde, măiestru împodobite, a fost împrumutată din Veneţia, pe calea tipăriturilor ce s-au făcut puţin timp după 1500 cu meşteri de acolo sau pe calea unor săpători de piatră sîrbi, ragusani, cari ştiau cum se lucrează în acea Italie înnoitoare a artei. Şi un scris şi cellalt s-au desfăşurat fireşte în curs de mai multe veacuri, şi pănă după anul 1830 datinele trecutului rămăseseră în această privinţă neatinse. (…) Asemenea pisanii au o înnaltă însemnătate pentru istorie căci ele lămuresc asupra tuturor oamenilor ce au îndeplinit în trecutul nostru o sarcină însemnată, asupra înrudirii lor, asupra dregătoriilor ce au dobîndit, asupra ceasului morţii lor şi asupra atîtor întîmplări din viaţa lor. Chipurile ctitorilor, zugrăvite pe păreţi, arată înfăţişarea şi îmbrăcămintea acestor oameni. În sfîrşit limba în care sînt scrise aceste inscripţii, din vremea cînd se obişnueşte întrebuinţarea şi la prilejuri solemne, şi pentru scopuri socotite ca veşnice, în margenile veşniciei omeneşti, a graiului nostru, – această limbă, bogată, vie, cumpătată, e un îndreptar nestrămutat pentru toate timpurile.

În ea apoi cercetătorul dialectelor, al schimbărilor încete ale limbii poate găsi lămuriri din cele mai preţuite».

Cu aceste gânduri, am încercat să redescopăr oraşul Ocna Sibiului şi biserica ctitorită de Mihai Viteazul în Ocna Sibiului, uşor de găsit, dar mai greu de vizitat, în afara slujbelor religioase. Am mai vizitat-o în urmă cu aproape două decenii, dar acum, m-am informat despre ctitorie în lucrarea monografică a preotului dr. Savu Popa.

În volumul „Ocna Sibiului. Un popas pe drumul sării – cronică ilustrată”, cap. „Ocna Sibiului în secolul al XVII-lea”, autorul a grupat informaţiile – despre biserică şi ctitori -, astfel: „IV.1.Mihai Viteazul – ctitor de biserică ortodoxă românească – aşează prima administraţie românească a salinelor şi a localităţii Ocna Sibiului; IV.2. Ocna Sibiului în perioada zbuciumată de după Mihai Viteazul; IV.3. Nobilimea română din Ocna Sibiului şi blazoanele nobiliare; IV.4. Blazonul şi sigiliul oraşului (…) IV.10. Sub stăpânirea habsburgică; IV.11. Rectitorirea bisericii voievodale a lui Mihai Viteazul de la Ocna Sibiului de către domnitorul Constantin Brâncoveanul cel sfînt”.

O primă constatare este legată de stema oraşului Ocna Sibiului (2010), singura stemă din judeţul Sibiu monocoloră, semnificaţia ei făcând trimitere la ocupaţia ancestrală. Două „cartiere” ale scutului găzduiesc câte 2 ciocane de mâner negre, pe un câmp argintiu, celelalte două „cartiere” (pe câmp negru) găzduind câte un cristal de sare. Nu mai explicăm faptul că atât ciocanele cât şi cristalele simbolizează mineritul, extracţia şi prelucrarea sării făcând din Ocna Sibiului una din cele mai importante localităţi din Transilvania. Nici un simbol privind ctitoria lui Mihai Viteazul, deşi acesta – cunoscând importanţa localităţii – ar fi dispus: «Io Mihail Voievod: „Ce fel de privilegii şi libertăţi au locuitorii din Ocna Sibiului, … voim să le menţinem şi noi. Lăsăm deci şi poruncim, ca văzând această scrisoare a noastră şi voi să le îngăduiţi folosinţa acelora şi pentru aceea nici în persoanele lor, nici în vitele lor, nici în alte averi ale lor să nu-i păgubiţi”».

Pe lista monumentelor istorice (2015), Ocna Sibiului figurează cu 9 monumente arheologice (aşezări, urme, castru roman, situri) dar şi cu 12 monumente de arhitectură: ansambluri de biserici, biserici, poartă, ziduri de incintă şi un singur monument legat de vechea ocupaţie a ocnerilor: Pavilionul băilor (1907, str. Băilor nr.22). Biserica lui Mhai Viteazul este cea mai îndepărtată instituţie de cult – faţă de centrul istoric -, fiind situată pe strada botezată cu numele domnitorului român.

Portalul de la intrare (1987), întâmpină toți vizitatorii cu o frumoasă frescă cu Mihai Viteazul călare, întâmpinat de locuitori. Povestea construirii bisericii este relatată de monograful oraşului, pr. dr. Savu Popa: «După bătălia de la Şelimbăr, din 16/28 octombrie a anului 1599, unde a zdrobit oştile cardinalului Andrei Batory, voievodul Mihai Viteazul se va îndrepta spre Alba Iulia, trecând prin Ocna Sibiului, urmând vechiul drum al sării. Ocnerii de aici l-au primit pe marele voievod, în genunchi, cu multă dragoste şi bucurie şi i-au spus vestitului domnitor că ei n-au lăcaş de închinăciune, rugându-l să le zidească biserică românească ortodoxă. Voievodul Mihai Viteazul le-a îndeplinit dorinţa, dându-le învoirea să aducă piatră şi cărămidă necesară de construcţie, prin cuvinte rămase cu valoare de poruncă sfinţitoare şi de îndemn peste veacuri – „Să aduceţi cărămida din zidurile despărţitoare de fraţi de la Turnu Roşu de pe Valea Oltului”».

În frumoasa curte a bisericii, am descoperit un bust al marelui domnitor, cu textul de pe faţa soclului parţial ilizibil, dar pe spatele soclului se poate citi: «S-a ridicat acest monument de către familia Bunaciu Mircea şi Elena, împreună cu copii lor Andrei, Bogdan, Tudor şi Elena în memoria bunicilor Ioan şi Susana Bunaciu. Azi 08.11.2015, la Ocna Sibiului». O mărturie materială, care demonstrează că amintirea primului ctitor al bisericii a rămas vie în memoria ocnerilor.

(va urma)