2022 Dosarele patrimoniului (CXXVI): numai prin istoria scrisă …! – biserica săsească, să se facă cârciumă valahă? – victoria creştinismului împotriva necredincioşilor!

Istoria multor localităţi din sudul Transilvaniei a fost marcată de trecerea oastei lui Mihai Viteazul, în epopeea cuceririi Transilvaniei. La 150 de ani de la stingerea din viaţă a marelui mitropolit al românilor, Sf. Ierarh Andrei Şaguna, se cuvine a aminti una din cugetările sale: „Numai prin istoria scrisă, ce se umple de pulbere şi se strică, dar şi prin monumente, eroii dăinuiesc în memoria eternităţii neamului”. În lucrarea „Topârcea – repere monografice – 1309-2009, 700 de ani de atestare documentară”(2009) – autori: arh.Teofil Părăian, Ion Salomiu-Delatopârcea, prof. Gabriel Chelaru-Tomiroşca -, se comsemna: « … Când vor fi venit saşii aici, nu se poate şti. Se spune însă că, pe la anul 1599, în urma luptei lui Mihai Viteazul cu ungurii la Şelimbăr, satul Topârcea ar fi fost ars, fiind locuit de saşi. Acest fapt nu se ştie în mod precis. Istoricul sas, episcopul Teutsch, în „Geschichte der Siebenbürgens Sachsen”, ne spune că Mihai Viteazul, în urma luptei de la Şelimbăr, a ars şi a distrus o mulţime de sate din jurul Sibiului. Aminteşte multe dintre ele. Topârcea nu este şi ea amintită ca fiind distrusă de Mihai, însă faptul că nu este menţionată de Teutsch, nu ne poate duce numaidecât la concluzia că ea a fost ocolită de luptătorii lui Mihai. Credem, mai degrabă, că, în drumul său de la Şelimbăr spre Alba Iulia, Mihai ar fi călcat şi peste Topârcea care se afla tocmai în drumul lui.  (…) Apoi, nu mai departe ca la 100 de paşi de biserica greco-orientală, în mijlocul comunei, este un edificiu, în prezent, ca proprietate a celui dintâi econom de pământ, Nicolae Hudiţan. Acest edificiu era, înainte de anul 1860, ca proprietate a parohului săsesc. Tot sub acoperişul acestui edificiu, era o capelă săsească unde parohul ţinea serviciul dumnezeiesc. Acest edificiu, împreună cu capela săsească, începând din anul 1862, s-a transformat într-o cârciumă săsească. Nu departe de cârciumă, lângă grădină, se află o piatră cu inscripţiunea „Hier ruhet Martin Philip hiesiger ev. Pharrer, geboren 1786, gestborben 1849 am 14, jan.” În anul 1881, fiul parohului săsesc, îngropat lângă cârciuma satului nostru, anume Philip, fost paroh săsesc în comuna Şelimbăr, lângă Sibiu, a cercetat mormântul tatălui său şi, trecând pe lângă cârciumă, a zis: „Îmi aduc bine aminte când locuiam în casa asta unde era şi capela în care ţinea tatăl meu slujba dumnezeiască şi acum, ce zile negre că, din biserica săsească, să se facă cârciumă valahă”». Astăzi, puţini turişti opresc la biserica monument istoric, cu hramul „Buna Vestire” (sec. XVIII), în cimitir fiind ridicat un obelisc (1981), în memoria lui Mihai Viteazul şi a erollor localităţii (foto: Sorana Maier). Nu departe de Topârcea, istoria Gârbovei este mai aprofundată în monografia lui Gheorghe Opriş (sub redactarea şi îngrijirea ştiinţifică dr. Eugen Străuţiu): «Biserica săsească din sat este un alt monument istoric. Aceasta a fost zidită înainte de reforma bisericii săseşti, se crede că în jurul anului 1500. Biserica a fost arsă şi dărâmată în parte în anul 1599, la venirea lui Mihai Viteazul. A fost reconstruită în anul 1743 (până atunci s-a folosit exclusiv biserica din deal) (…): Prezenţa lui Mihai Viteazul în zona Gîrbovei s-a anunţat şi prin cereri adresate tuturor locuitorilor scaunului (17 şi 26 aprilie 1600), să plătească sau să trimită căruţe cu şase cai şi conducători credincioşi şi cinstiţi, care vor fi plătiţi cu 3 florini, pentru a se alătura armatei care va porni în Moldova. În astfel de împrejurări, înaintarea victorioasă a oştilor lui Mihai Viteazul în anul 1599, înspre Alba Iulia, după biruinţa de la Şelimbăr, în care ţărănimea română din Ardeal aştepta nădejdi într-un viitor mai bun, pentru saşii din Gîrbova a devenit o catastrofă (n.a.: Nu numai saşii din Gîrbova au avut de suferit. Pentru că saşii din Apoldu de Jos, Ludoş şi Topârcea au luptat la Şelimbăr împotriva lui Mihai Viteazul, apoi au refuzat să achite contribuţiile pretinse de acesta, armata sa a pustiit cele trei sate. Până în septembrie 1600, saşii ucişi sau fugiţi de acolo au fost înlocuiţi cu români. Cei care au supravieţuit au fost scutiţi de dări anul următor, întrucât distrugerile provocate nu le-ar fi permis să plătească). O inscripţie din Biserica Evanghelică, arată că această biserică (cea din sat) a fost arsă şi în parte distrusă, şi că din locuitorii saşi, câţi au fost în Gîrbova, au mai rămas numai 16 familii – adică aproximativ 100 de suflete din cei cam 400 de locuitori saşi de până atunci. (…)».

În 1942, istoricul italian Mario Ruffini scria „Istoria românilor din Transilvania”, din care, reproducem: «… ajungând la Sibiu, în vecinătatea căruia, la Şelimbăr (Schellenberg), la 29 octombrie 1599, a fost dată şi câştigată singura bătălie care a pus în mâna voievodului român toată regiunea transilvană. Secuii, ca întotdeauna în luptele dintre principii români şi cei transilvani, s-au aliat cu primii, adică cu Mihai Viteazul; ei erau nemulţumiţi de Báthory mai ales că le restrânsese vechile privilegii şi ura lor împotriva acelei familii ajunsese într-atâta de mare încât câţiva ciobani secui, care-l prinseseră pe cardinalul Andrei, în timp ce încerca să fugă în Moldova, l-au ucis şi i-au dus capul retezat lui Mihai, care a pus să fie omorâţi în chinuri groaznice pentru fapta aceasta barbară şi lipsită de judecată. Transilvania a acceptat, fireşte, victoria lui Mihai Viteazul, care se prezenta în regiune cerând supunerea armatei şi a oraşului nu numai în numele împăratului Rudolf, ci şi mai ales în numele său personal şi al fiului său Nicolaie Petraşcu. Mai mult, în armata sa erau şi luptători transilvăneni, şi printre conducători ungurul Albert Király şi românii Ştefan Bekes şi Andrei Barcşai; întorşi la vatră, soldaţii transilvăneni care luptaseră şi îi învinseseră pe turci la Călugăreni, la Giurgiu şi-n alte părţi sub steagurile lui Mihai Viteazul, nu puteau să creeze decât o atmosferă prielnică voievodului care inspira entuziasm prin virtuţile şi prin curajul lui şi care-i făcuse să se aleagă cu o bogată pradă de război. Sârbii pe care Sigismund şi Andrei îi tocmiseră în oaste, cazacii, care fuseseră introduşi în Transilvania de Ştefan Báthory devenit rege al Poloniei, şi mercenarii care apărau frontiera ungurească s-au aliat cu toţii armatei lui Mihai Viteazul; i s-au aliat şi armurierii armatei transilvănene şi halebardierii comandaţi de Francisc Thúry, în afara soldaţilor moldoveni care făcuseră mai înainte parte din oastea lui Ştefan Răzvan.

După victorie Mihai Viteazul nu pretindea să fie reprezentantul unei cuceriri româneşti doar în avantajul românilor; căpitan şi sfetnic al împăratului Rudolf al II-lea, îşi arătase credinţa până la sfârşit faţă de conducătorul creştinătăţii occidentale, şi nu voia decât victoria creştinismului împotriva necredincioşilor; de aceea făcea tot cât îi era în putinţă pentru a-i proteja pe indivizii diferitelor naţiuni care se puseseră în slujba sa. Nu se poate deci nega că la vestea victoriei sale un freamăt a tulburat masele de români din Transilvania, aşa încât unii i-au măcelărit pe soldaţii fugari ai lui Báthory, iar alţii, exasperaţi de nedreptăţile sub care se chinuiau de secole, au atacat castelele nobililor, le-au devastat şi ars, ucigând mulţi magnaţi unguri; dar toate astea sunt explicabile şi ca o reacţie firească, bestială dacă vreţi, dar întotdeauna populară şi deopotrivă în toate ţările lumii, într-o asemenea situaţie, împotriva opresorilor în sfârşit doborâţi».

Istoricii Aurel Dumitrescu – Jippa şi Nicolae Nistor, precizează cauzele pentru care o serie de localităţi au fost depopulate în sec. XVI-lea, în lucrarea „Sibiul şi ţinutul în lumina istoriei” (1976, vol.I): «Unele aşezări săseşti, ca urmare a războaielor şi epidemiilor de ciumă (1531, 1554, 1573, 1577) şi-au completat populaţia cu locuitori români. În această categorie intrau comunele Avrig, Săcădate, Rusciori, Bungard, Cîrţa, Orlat, Ilimbav, Fofeldea, Săsăuşi, Ţichindeal, Ludoş, Apoldul de Jos şi Topîrcea».

(va urma)