2022 Dosarele patrimoniului (CXXI): Mihalyfalva, satul lui Mihai? – legendele castelului! – arc peste timp: Mihai Viteazul, Ioan Axente Sever? – efectul proclamaţiei!

Pentru a cunoaşte cas­telul din Buia, prezentăm o imagine aeriană unică (din 1994), pusă la dispoziţie pentru cititorii cotidianului „Tribuna”, de istoricul sibian Martin Rill, un neobosit cercetător şi me­sager al culturii melea­gurilor natale.

În lucrarea prof. Ioan Floca – „Habitat şi Istorie- zona Şeica Mare-Valea Buii” (Mediaş, 2005) -, regăsim multe informaţii privind castelul din Buia şi Mihai Viteazu, inclusiv o serie de legende privind proprietarii: «Zidurile îne­grite de vreme ale acestui castel au ocrotit în urmă cu peste 400 de ani familia voievodului Mihai Viteazul, primul unificator al pro­vinciilor româneşti – Mun­tenia, Ardealul şi Ţara Moldovei – fiind dăruit de principele Sigismund Ba­thory, împreună cu 14 sate din jur. Dieta arde­leană avea să declare în martie 1598 proprietatea aceas­ta definitivă şi liberă de orice dare, ca răsplată pentru victoriile lui Mihai Viteazul asupra turcilor. Voievodul a vizitat castelul şi este foarte sigur că după înfrângerea cardinalului Andrei Bathory din toamna lui 1598 la Şelimbăr, a adus aici multe tunuri şi diverse alte arme de epocă capturate. Informaţia se confirmă prin aceea că în 1848, satele revoltate de pe Valea Buii au sustras de aici vreo 24 de tunuri şi alte arme pe care le-au folosit în vremea confruntărilor armate, iar după retra­gerea în Munţii Apuseni au servit aici în rezistenţa organizată de Avram Iancu şi Axente Sever. Nu pot trece apoi peste amănun­tul care ne dă şi alte informaţii, anume că până la primirea acestui castel, Mihai Viteazul avea ca loc de adăpostire a familiei sale un castel din Boarta, sat numit pare se din vremea aceea şi până târziu prin secolul al XVIII-lea Mihalyfalva, ceea ce
s-ar traduce satul lui Mihai, adică de la Mihai Viteazul i-ar veni numele. Desigur este şi aceasta o părere de domeniul legendei (la care nu subscriu!) ca de altfel şi altele legate de castelul din Buia. Iată câteva din acestea: 1) Una din ele spune că aproape toţi proprietarii acestui castel au pierit ucişi mişeleşte, ca de altfel şi Mihai Viteazul. 2) Călugăriţele care ar fi populat cândva castelul ar fi fost pedepsite pentru mari păcate prin încorporarea lor în zidurile ulterioare (superioare) ale castelului (unde au fost identificate oase) şi că acestea ar constitui spiri­tele neliniştite ale caste­lului; în nopţile cu lună ar umbla şi intona cântece tânguitoare. 3) În alta se vorbeşte de mari comori ascunse în castel, inclusiv una a voievodului Mihai Viteazul, cusută într-o piele de bivol, ceea ce căutătorii din toate vremurile n-au aflat. Enigma pare a avea un deznodământ, anume că un castel ca acesta trebuie să fi avut o fântână care însă trebuie identi­ficată şi atunci ar putea fi descoperită intrarea, cum s-ar zice, cheia spre râv­nitele comori. Cum afirma cineva, deocam­dată căută­torii n-au găsit decât cranii şi oase goale. Ceva foarte important a găsit cu certitu­dine neamul nostru din comoara Vitea­zului, ideea unirii tuturor provinciilor româneşti, care a rămas un simbol şi un îndemn pentru toate generaţiile şi în cele din urmă a fost consacrată prin actul de la 1 decembrie 1918».

Istoricul Coriolan Suciu prezintă în „Dicţionarul Istoric al Localităţilor din Transilvania”, numirile satului Boarta (ung. Mihályfalva, germ. Michels­dorf): 1349 Mihalfalua, 1394 poss. Myhalfalwa, 1504 Mihalfalwa, 1507 Mechelsdorff, 1509 Mi­chels­dorff, 1733 Mihály­falva, 1750 Boarta, 1850 Boarta, 1854 Mihályfalva, Michelsdorf, Boarta. Din simpla lectură, putem deduce că localitatea – aflată la circa 2 km de ieşirea din Calvaser, pe drumul ce şerpuieşte pe culoarul Calbei, unind Şeica Mare cu Agnita – avea numele de Mihalfalua (în 1349) sau poss. Myhal­falwa, încă din 1394.

În lucrarea prof. Ioan Floca, două capitole sunt relevante pentru prezen­tarea patrimoniului local pe Valea Buii: „Instituţii ale satelor din zonă, a) Bisericile până la 1918” (cap.7), respectiv „Anul revoluţionar 1848 – ecoul şi participarea populaţiei din zonă” (cap. 9). Din primul, aflăm reperele istorice ale bisericilor ro­mâneşti (inclusiv contextul constituirii confesiunii greco-catolice): «La înce­putul secolului XIX s-a produs o revenire, o reîn­toarcere la confesiunea Greco-catolică, aban­donată în secolul anterior (…) În cele mai multe din sate are loc pe această cale, şi o întregire religioa­să a comunităţii româ­neşti, de data aceasta în jurul confesiunii greco-catolice; lucrurile par evidente la Boarta, Buia, Calvaser, Ghijasa, Mihăi­leni, Răvăşel, Moardăş, Petiş, Şoala, Şeica Mică, astfel că de rit ortodox mai rămân credincioşi doar în Şeica Mare, Agârbiciu, Valea Viilor, Axente Sever, probabil foarte puţin în Motiş şi întreaga populaţie în Veseud, cum s-a văzut foarte refractară la unire. Este interesantă imaginea de ansamblu asupra componenţei confesionale a zonei Şeica Mare – Valea Buii, surprinsă de autor la sfârşitul sec. XIX. Extra­gem din tabel informaţiile despre localităţile Buia (679 greco-catolici, 109 romano-catolici, 180 Ev. Luterani, 75 reformaţi şi 35 israeliţi), Boarta (2 orto­docşi, 455 greco-catolici, 11 romano-catolici, 94 Ev. Lutherani, 70 reformaţi şi 18 izraeliţi), Călvaser (782 greco-catolici, 18 romano-catolici, 3 Ev. Lutherani, 16 reformaţi şi 9 izraeliţi) şi Şeica Mare (273 ortodocşi, 549 greco-catolici, 38 romano-catolici, 563 Ev. Luterani, 3 reformaţi şi 25 israeliţi).

De un real interes este subcap.9.b) „Valea Buii – Centru de rezistenţă revoluţionară”, în contextul Revoluţiei de la 1848: «Răspândirea manifes­telor a generat mişcări ţărăneşti la începutul lunii aprilie 1848, care au cu­prins şi satele româneşti de pe Valea Buii, iobagii de aici refuzând muncile urbariale şi cerând desfiin­ţarea iobăgiei. Era efectul proclamaţiei „Fraţi ro­mâni” tipărită la PESTA şi răspândită de tineretul şcolar. Dintr-un raport trimis din METIŞ de către groful Kalnaky Deneş, aflăm că preotul unit din Buia Ioachim Aron, a citit acea proclamaţie sătenilor la Biserică şi a trimis-o şi în alte localităţi, răzvrătind poporul care refuza acum slujbele datorate domnilor. Raportul informează auto­rităţile că deşi a luat unele măsuri satele Buia şi Veseud au declarat „că nu vor mai presta slujbe iobăgeşti, iar pe cine ar mai îndrăzni să le mai îndeplinească îl vor ucide în bătăi”. Alarmat că atitu­dinea sătenilor de aici ar influenţa întreaga zonă, cere, în numele nobililor, să fie trimisă o companie de cavaleri şi măsuri de pedeapsă pentru preot şi pentru concepistul Ioan Popovici de la TEZAURIAT, de la care ar fi fost difuzate mai multe exemplare. (…) La 29 aprilie 1848 este expediată o scrisoare, de data aceasta din Buia de acelaşi grof Kalnaky Deneş prin care infor­mează pe contele cameral regal că a explicat sătenilor consecinţele la care se expun prin acţiunile lor, dar că populaţia a declarat „că până ce vom primi ordin de la împărat nu vom face robote ori şi ce s-ar întâmpla”. Mai radicală pare acţiunea iobagilor din Veseud care ameninţau să taie pădurea nobilului Fronius, după cum scrie părinţilor un oarecare fiu de nobil, într-o scrisoare datată la Sibiu (27 aprilie 1848). Având în vedere pre­zenţa în acele zile la Buia a unor delegaţi din 11 sate învecinate, care au dat
şi ei un răspuns asemă­nător, fără a se teme de compania de husaşi cu care venise Kalnaky la Buia, putem considera că aici se crease în 1848 un centru de rezistenţă revoluţionară, acţiunile solidare ale românilor din cele 11 sate explică (…) prezenţa mai târziu în Buia, a lui Axente Sever. În scrisoarea către contele cameral, Kalnaky, îngrijorat întreabă dacă să aresteze pe preotul Ioachim Aron şi pe scribul Ioan Popovici de la Tezauriat şi consideră că la Boarta şi Buia este necesară o companie de cavalerie. (…) În speranţa că grofii proprietari vor fi siliţi de împărat să renunţe la robote şi chiar la pămîntul urbarial ţăranii iobagi refuză roboatele, revendică păşuni şi păduri comunale, ocupate sama­volnic de către nobilime în scurgerea vremii».

(va urma)