2022 Dosarele patrimoniului (CXX): Castelul familiei Bolyai – Sigismund Báthory dăruieşte lui Mihai Viteazul castelul şi domeniul? – habitat și istorie! – un lung tunel?

Satul Buia este amintit în lucrarea „Sibiul şi ţinutul în lumina istoriei” (vol.I, 1976), în contextul domniei lui Mihai Viteazul. Istoricii Aurel Dumitrescu-Jippa şi Nicolae Nistor prezentau evenimentele: «Mihai Viteazul, în bune relaţii cu Albert Huet şi alţi conducători dietali saşi, încă de pe vremea cînd refugiat din Ţara Românească se afla la curtea lui Cristofor Báthory, ceruse şi i se admisese, înaintea operaţiunilor militare din vara anului 1595, să-şi adăpostească familia – doamna Stanca şi copiii – în cetatea Sibiului. La 6 ianuarie 1597, Sigismund Báthory dăruieşte voievodului castelul şi domeniul Buia, format din 14 comune toate în judeţul Sibiu, domeniul Sona în jud. Alba şi dreptul de a construi la Alba Iulia, lîngă cetate, o mănăstire, care a şi fost ridicată în acelaşi an». Despre bătălia de la Şelimbăr – una din cele mai vestite în analele gloriei române (aprecia Nicolae Bălcescu), se va relata anul viitor, în 2023 comuna Şelimbăr sărbătorind 700 de ani de la atestarea documentară! Amintim situaţia la finalul bătăliei, reprodusă din Mathias Miles, Siebenbürgischer Würg-Engel, 1670: «Din rândurile oştirii transilvănene cad peste 3000 de oameni şi aproape 1000 răniţi şi prizonieri. Pierderile lui Mihai au fost şi ele destul de mari, trupurile celor căzuţi, din ambele tabere, fiind adunate de locuitorii Sibiului şi aşezate într-o groapă comună, cunoscută astăzi sub numele de „Movila lui Mihai”. Cele 32 de tunuri şi alt armament capturat, au fost transportate şi depozitate în castelul de la Buia. (…) Imediat după bătălia de la Şelimbăr, deoarece Andrei Báthory îi confiscase domeniile Buia şi Sona, Mihai Viteazul condamnă la moarte pe groful Bolyay, care intrase în posesia castelului şi domeniului Buia».

În lucrarea: „Buia în Transilvania. 5 Naţionalităţi, 4 Religii, 1 Castel”, autorul Otto Weber prezintă în cap.VI „Castelul din Buia” consemnările privind devenirea satelor „Buia de Sus şi Buia de Jos, fiecare cu câte o cetate”, „Unele date din istoria castelului din Buia de Jos”, cu imagini cu castelul din sec. XX (faţada principală spre vest, „Temniţa cu coase”, curtea castelului cu loggia, capela castelului, corul capelei cu arcul de triumf şi tribuna de vest, interiorul navei, capela cu detaliile picturii murale care decorau arcul de triumf) şi o schiţă reprezentând castelul, prin anii 1960. Castelul fortificat a fost ridicat pe o terasă scundă, situată deasupra unui braţ (spre nord) al pârâului Calvasăr. Planul castelului este neregulat, patrulaterul având una din lungimi de 87 m, faţada principală cu camerele de locuit (spre vest) cu 38 m, iar zidul de incintă dinspre est (ce încheie curtea) de 62 m. Structura castelului este descrisă cu amănunte: clădirea principală (ce servea drept locuinţă), o temniţă cu coase (având lănci şi coase cu vîrful în sus, aici fiind aruncate – printr-o deschizătură a tavanului, victimele), aripa de sud (ce continuă camerele de locuit, capela în stil gotic, construcţii gospodăreşti cu pivniţă, două bastioane cu piatră de râu), etc.. În urmă cu peste un deceniu am vizitat ruinele castelului, trecând prin firul de apă, ce-l despărţea de sat.

În acest an – într-o frumoasă zi de octombrie -, am revenit la Buia, conştient că a vizita fragilele ziduri de ruine – rămase în picioare – este un risc, pentru orice vizitator. La poalele vechiului castel se ţinea un mare târg de țară, accesul spre obiectivul istoric fiind relativ imposibil şi datorită vegetaţiei luxuriante. A enumera aici o listă lungă de proprietari ai castelului, considerăm că spaţiul este insuficient. Nu ştim dacă mai este vizibilă – la vest de castel – movila cu mormintele familiei Urmosi – Maurer, cu cripta zidită, respectiv piatra funerară lucrată (în 1912), reprezentând monumentul funerar al Elisabetei Perneszy de Osztopán (ţinută de doi îngeri şi lucrată în basorelief). Atât pe arcul de triumf, cât şi pe piatra funerară era zugrăvită «o stemă înconjurată de o cunună de lauri. Stema reprezintă capul şi gîtul unui inorog îndreptat spre dreapta, gîtul fiind străpuns de o săgeată». În lucrarea lui Otto Weber, am regăsit și perioada în care castelul a fost în proprietatea voievodului român. Reproducem selectiv: «Către sfîrşitul secolului XVI principele Cristofor Báthory ar fi dăruit, conform tradiţiei, încă înainte de 1581, castelul Buia lui Ioan Gálffi, preceptorul fiului său Sigismund. După urcarea sa pe tron în anul 1588, Sigismund dînd crezare intrigilor urzite împotriva mentorului şi sfetnicului său, ordonă în 1593 decapitarea sa. Castelul revine astfel din nou principelui şi în 1596. Sigismund Báthory îl dăruieşte lui Mihai Viteazul. Dieta Transilvaniei, recunoscînd meritele pe care şi le cîştigase Mihai Viteazul pentru interesele Transilvaniei, a scutit de impozite la 23 martie 1598 castelul Buia şi terenurile aferente. Mihai Viteazul a renunţat la veniturile moşiei Buia în favoarea mănăstirii ortodoxe din Alba Iulia, pe care o înfiinţase în 1596. După uciderea lui Mihai Viteazul, în anul 1603 purtătorul de cuvînt (orator) şi reprezentantul administraţiei orăşeneşti (Stadthann) din Sibiu, Antonius Schirmer (1537-1625) e menţionat ca proprietar al castelului Buia».

Situaţia juridică actuală este relativ clară. În a doua jumătate a sec. XIX, prin moştenire castelul a devenit proprietatea familiei Urmosi-Maurer, până în 1910 aparţinând lui Bela Urmosi-Maurer senior. După moartea sa, castelul a fost moştenit de copiii săi, fiul cel mai vârstnic vânzând castelul – după primul război mondial – statului român. Pe Lista Monumentelor Istorice (2015), în satul Buia regăsim un sit arheologic „aşezare” (Latene, cultura geto-dacică), la nord-est de marginea intravilanului, monumentul de interes local Biserica evanghelică (Buia, nr 112, fiind datată în sec. XV, 1786 – turn) şi monumentul de interes naţional „Castelul familiei Bolyai” (datat sec. XV-XVII) situat la ieşirea din sat (spre NV), pe un drum secundar.

Informaţii suplimentare, despre satul Buia, am regăsit în cartea prof. Ioan Floca (n.1935; Şeica Mare-Petiş): „Habitat şi Istorie- zona Şeica Mare-Valea Buii” (Mediaş, 2005). Mottoul lucrării este ales din Tacitus (Agricola 30): „Omne ignotum pro magnifico est” (în trad. „totul necunoscut este pentru cei mari”), istoricul şi omul politic roman – considerat părintele istoriografiei latine -, fiind cunoscut pentru lucrările sale istorice şi critica înverşunată şi aspră a moravurilor şi a decăderii politice şi morale în perioada imperială. El recomanda o descriere obiectivă a evenimentelor, ca „martor al bunurilor prezente”, deviza lui pentru istorie fiind „sine ira et studio” – „fără ură şi părtinire”! Deosebit de interesantă este concluzia pesimistă la care a ajuns în opera sa: purtătorii virtuţilor republican romane devin victime ale tiranilor, iar restul cetăţenilor sunt căzuţi într-o stare de letargie! Despre „Castelul din Buia” prof. Ioan Floca scria: «Cel mai reprezentativ şi interesant prin trecutul său istoric este Castelul lui M. Viteazul din Buia (…) Mi se pare de domeniul legendei părerea că acest castel a adăpostit cândva o mănăstire de călugăriţe. Edificiul are formă de potcoavă, faţada orientată spre vest, iar ruinele ce se mai văd indică faptul că castelul a fost fortificat având 3 rînduri de ziduri, mai multe turnuri de apărare şi un pod mobil la intrarea principală; se pare că şi curtea mare a castelului a fost iniţial închisă cu zid. Castelul din Buia are 12 încăperi mari, cândva locuite, un depozit de armament (spaţiu pentru acesta) şi încă vreo 5 încăperi fără ferestre, în care erau odinioară tunurile care-l apărau. (…) Foarte interesant că din una din cele 5 încăperi, printr-o deschizătură îngustă se comunica cu un lung tunel, posibil pînă în preajma satului Mighindoala, spre care se asigura refugiu şi de la etaj, printr-o uşă în podea prevăzută la una din camere. În curte, legată de corpul castelului se află o capelă de mărimea unei biserici săteşti, aflată în stare avansată de degradare. Din mijlocul capelei se cobora într-o criptă mare, încă bine conservată pe la 1919».

(va urma)