2022 Dosarele patrimoniului (CXIV): contribuţia practică la problema diasporei maghiare! – biserica maghiară din Săcădate a aparţinut Sibiului, la biserica germană?

În prefaţa monografiei „Săcădate”, profesorul sibian Vámszer Géza prezintă o teorie inte­resantă, în care se ana­lizează  diaspora ma­ghiară. Reproducem pa­sajul: «… Biserica refor­mată a editat câteva cărţi modeste despre diaspo­rele maghiare, dar cam puţine. La început sarcina cea mai importantă a fost păstrarea bisericilor, mai târziu diasporele maghiare au ajuns în centrul atenţiei. Szathmary Lajos a scris o carte „Contribuţia practică la problema diasporei maghiare”. Această lucrare a fost prezentată în 30 mai 1937, la şedinţa Partidului Maghiar din Cluj. Atenţia intelectualilor a fost îndreptată spre problema diasporei. Autorul susţine că munca aceasta cu diasporele existente se poate desfăşura în mod planificat şi cu conducerea centrală. Maghiarii din Ro­mânia, 1/5 din populaţia ţării trăiesc în diaspore mici. Aceste diaspore se pot împărţi în 4 părţi: a) Sunt comune şi sate maghiare care de la înce­put au fost proprietate maghiară şi de aceea toate denumirile toponi­mice s-au păstrat. b) Sunt diaspore comune care au fost create de alte popoare, dar din cauza războiului sau bolilor au devenit locuri pustii. Acolo, a fost adusă populaţia ma­ghiară/ colonizată popu­laţia maghiară. Cu timpul ori biserica a slăbit foarte mult, ori a plecat groful care a fost proprietar de pământ şi astfel colonia a rămas singură, un fel de insulă lingvistică. c) Sunt localităţi în Transilvania unde într-o comună românească au trăit mai mulţi nobili mici de naţionalitate maghiară, dar când s-a desfiinţat iobăgia aceştia au devenit săraci, nepoţii lor fiind deja ţărani sau meşteşugari şi neavând sprijinul bisericii şi legături culturale ma­ghiare încet, încet au trecut la căsătorii mixte şi astfel s-au pierdut ca maghiari. d) Au apărut diaspore maghiare în centre indus­triale, cu aceştia trebuie să ne ocupăm şi mai mult. e) Sunt diaspore maghiare care cu timpul s-au des­fiinţat din punct de vedere al limbii şi al credinţei. Există şi un alt criteriu de clasificare pentru dias­porele maghiare în privinţa vitalităţii lor. Aparent este mai puternică o diasporă cu o populaţie numeroasă, dar poate să fie o diasporă cu o populaţie mică dar care să îşi păstreze mai bine identitatea naţională. Diasporele pot fi: 1.dias­pore puternice; 2.diaspore în drumul spre contopire; 3.diaspore care au ajuns la contopire totală şi în fiecare zi se degradează. Se poate cerceta de ce depinde contopirea aceas­ta. Sunt foarte multe motive: a) motive naţionale, slăbirea conştiinţei naţio­nale; b) pierderea limbii naţionale; c) căsătoriile mixte; d) scăderea popu­laţiei; e) situaţia socială. Dacă în teritoriul unde locuiesc împreună multe popoare şi un popor are drepturi nobile, celălalt are soarta de iobag, omul liber se contopeşte mai greu în poporul care are soarta de iobag. Alt motiv pentru contopirea dias­porei a fost lipsa instituţiilor culturale şi organizaţiilor civile.

De multe ori rolul prin­cipal în menţinerea iden­tităţii este situaţia econo­mică. În Transilvania cultura maghiară, săseas­că şi română s-au influen­ţat reciproc: portul popu­lar, construcţiile gospo­dăreşti, limba, tradiţiile populare.

La contopirea diasporei are importanţă deosebit de mare biserica. Dacă biserica nu-i destul de activă atunci credincioşii trec la altă biserică. O caracteristică aparte o constituie diasporele din sudul Transilvaniei, din jurul Făgăraşului, Sibiului şi Hunedoarei, care sunt aşezate pe lângă fosta graniţă maghiară. Păcat că istoricii maghiari s-au ocupat foarte puţin cu acest teritoriu, având în vedere că multe lucruri nu sunt clarificate şi cu­noscute.

De exemplu: nu se ştie precis dacă aceste dias­pore au fost colonii maghiare şi înaintea venirii saşilor sau au devenit numai în sec. XV şi XVI, în perioada cuceririi turceşti când comune săseşti au dispărut şi au venit ma­ghiarii, secuii».

Istoria localităţii Săcă­date se fundamentează – de prof. Vámszer Géza – pe drumul care fost construit de romani, pe lângă actuala biserică evanghelică, aici fiind o cetate – cu urme ce se păstrează – maghiarii valorificând poziţia ei. În sprijinul teoriei sale, autorul aduce argumen­tele istoricului sas Adolf Schullerus: « … „recu­noaştem că la colonizarea saşilor au găsit secui în partea dreaptă a Oltului. Aceşti secui au apărat graniţa sudică a Ungariei.” Aceste comune nu au aparţinut saşilor, dim­potrivă au fost proprietatea Regatului Maghiar, au aparţinut la judeţul Alba. Construcţia acestei comu­ne dovedeşte că a fost creată în scopuri de apă­rare. Asemănătoare cu Săcădate sunt Hălmachi, Nou Român şi Arpaş. Schullerus susţine că regele Ungariei dacă a asigurat în Ciuc, în Odorhei şi în Trei Scaune apărarea graniţelor, atuncea nu a putut să neglijeze nici graniţa de sud a Ungariei. Aceşti grăniceri au primit pământ. Aşa se explică că la sfârşitul sec. al XIX-lea au fost foarte mulţi nobili mici. Pericolul pentru cucerirea Transilvaniei a fost mai mare spre răsărit şi mai redus în sudul Transilvaniei. Saşii au fost colonizaţi în mijlocul sec. al XII-lea pe lângă această linie de apărare (linia a II-a de apărare). În anul 1211 au fost colonizaţi pe lângă Braşov cavaleri germani, pentru apărarea graniţelor sudice a Transilvaniei. Georg Müller consideră că Schullerus a greşit aceas­tă teorie. După Müller aceste colonii au fost săseşti şi maghiarii/ secuii au fost colonizaţi după invazia turcească şi tătară (sec. al XVI-lea), dar nu poate să dovedească această ipoteză. Totuşi aduce câteva argumente: biserica maghiară din Săcădate a aparţinut Si­biului, la biserica ger­mană. În 1380 Săcădate este reprezentat în Sibiu, la Şedinţa Sfatului de doi saşi din această localitate. Primele documente care amintesc maghiarii din Săcădate datează din 1494-1497. Documentele nu amintesc mai repede nici saşii. (…) În partea de sud a graniţei de apărare au fost păduri.

Regele Ungariei a lăsat acest teritoriu nelocuit şi plin de păduri. Asta nu înseamnă că trupele de grăniceri nu au pătruns şi în aceste zone. Şi aşa se presupune că pe teritoriul Sibiului Regele Géza al II-lea, în perioada 1140-1150 a colonizat saşii. Saşii au fost aşezaţi pe teritoriul care a fost lăsat liber de grănicerii secui. Cavalerii germani puşi să apere graniţele ţării, în teritoriul Braşovului, s-au împotrivit regelui şi atuncea regele Ungariei a trimis o trupă asupra acestor cavaleri, pedepsindu-i. Relaţia dintre maghiari şi saşi s-a stricat. Regele Endré al II-lea a dat saşilor teritoriul dintre Braşov şi Baraolt, cu sarcina de a apăra graniţa sudică. Acest teritoriu Braşov – Baraolt s-a numit „Király­föld” = Pământul Regal. Secuii care până atunci au apărat graniţele s-au supărat. Din acest motiv Endré al II-lea a dat secuilor teritoriul Sepsi, Orbai şi Kézdi. Aşa şi-au creat secuii patria lor. Unii dintre secui au rămas în sudul Transilvaniei. Secuii care au rămas gră­niceri în sud au luptat sub comanda căpita­nului săsesc. Ei au parti­cipat şi la apărarea oraşului Sibiu împotriva turcilor. Este vorba şi de secuii din Săcădate.

În 1241-1242 la invazia tătarilor foarte mulţi secui au murit, iar cei rămaşi
s-au contopit cu populaţia săsească şi româ­neas­că. În sudul Transilvaniei au fost multe cetăţi în proprietatea regelui ma­ghiar, dar mai târziu Regatul maghiar a ne­glijat apărarea graniţei de sud a Transilvaniei şi aceste cetăţi au intrat în proprietatea saşilor. Un exemplu de acest fel este Slimnic. Istoricul german J. Plattner susţine că între scaunele săseşti a reţinut nişte teritorii înguste unde grănicerii secui au locuit şi au putut circula la cetăţi regale. Maghiarii din Săcădate sunt urmaşii grănicerilor secui. Ca documente: stema comunei Săcă­date din 1577 – 2 săbii. (…) Stema Săcădatului – 2 săbii încrucişate -, dove­deşte caracterul militar al localităţii. De­senul Stemei se găseşte la arhiva Muzeului Bru­kenthal din 1577 într-o culegere de steme». Se cuvine a remarca faptul că stema localităţii este asemănătoare cu cea a Sibiului, dar şi cu stema actuală a comunei Şura Mare!

(va urma)