2022 Dosarele patrimoniului (CXIII): despre maghiara lui Ioan Slavici şi despre alianţele cu dracul? – nimic nou sub Soare! – sibianul Géza Vámszer … nu a ignorat nimic?

În „portalul de kontakt român-maghiar” – site-ul web www.corbiialbi.ro – articolele despre fondatorul cotidianului „Tribuna” Sibiu şi marele scriitor Ioan Slavici mi-au atras atenţia. Reproducem articolul „Despre maghiara lui Ioan Slavici şi despre alianţele cu dracul”, autor Csaba Szabo: «Ioan Slavici a învăţat maghiara încă din copilărie, de la colegii de joacă maghiari din Şiria (Arad). Această cunoaştere a limbii maghiare i-a fost mai mult decât utilă în viaţă.

Scriind mai corect ca şi sătenii maghiari, şi-a luat curaj în a se scufunda în studiul limbii maghiare, la Timișoara fiind chiar rugat de dascălul Crăciunescu ca să ţină ore de maghiară pentru doi tineri români. Primul mare succes în această materie de însuşire perfectă a limbii maghiare era alegerea lui de către pater Hemmen într-o postură de recitator principal, care avea onoarea să salute prefectul – în numele şcolii – cu o poezie de Petőfi Sándor. Slavici a recitat așa de frumos, încât paterul i-a dăruit o carte: Monografia lui Raffaello. Trăind toată viața într-un mediu multietnic, Slavici a devenit poate cel mai bun cunoscător al realităţilor fenomenului convieţuirii în cadrul monarhiei, observând părţile bune şi rele ale acestui proces cu o acurateţe aparte. Slavici nu idealizează relaţiile interetnice din Şiria sau din alte locuri unde s-a întâlnit cu acest fenomen, constatând sec şi obiectiv, cam până la ce nivel se poate ajunge în relaţiile comunitare de acest tip. În Șiria de exemplu românii au cerut ca satul să aibă două primării, una pentru români și una pentru minorități. Când un evreu vroia să se înscrie în comunitatea românească, a fost sfătuit să meargă la „ceilalți”, adică unguri, șvabi, sârbi, slovaci. Deși vecinii de diferite etnii discutau foarte civilizat și se respectau reciproc într-un mod exemplar, ideea de a nu te cununa cu cineva din etnia vecină era una acceptată la scară largă. Aşa era şi cu limbile oficializate în cadrul diferitelor legi: unde s-a făcut exces de zel dintr-o parte sau alta, obligând pe unii să cunoască limba celuilalt se iscau probleme. În campaniile electorale ieşeau obligatoriu la suprafaţă conflictele etnice latente. Într-unul din cazuri descrise de Slavici şi-au pierdut viaţa 30 de oameni, într-o bătaie generală, care avea scopul de a intimida guvernul maghiar, să nu prezinte concurenţă pentru candidatul românilor.

Slavici descrie într-un mod sistematic şi obiectiv fenomenele asimilării timpului respectiv. Cum vroiau șvabii să devină unguri, cum încercau românii să înveţe maghiara ca să aibă succes în viaţă, cum se luptau pentru limba maternă și pentru semnele identitare sârbii, slovacii, cehii, croaţii şi cât de clară era la ei stigma regiunii de unde proveneau. Una dintre cele mai interesante – şi actuale – observaţii ale lui Slavici este legată de viaţa din Parlamentul Ungar, unde cele trei partide maghiare încercau să atragă de partea lor deputații români. Aceştia din urmă votând când cu unul când cu altul, pentru a obţine legi pozitive legate de români. Unii dintre deputaţi erau chiar de partea partidului lui Kossuth … Nimic nou sub cer: minorităţile fac coaliţie cu ăla de la putere, care ar putea să dea în schimbul sprijinului favoruri minorității respective.

Deputatul Sigismund Borlea a şi punctat: „împotriva guvernului ne aliăm și cu dracul”. Nimic nou sub Soare».

Istoria Transilvaniei este marcată de colonizarea ungurilor, saşilor şi secuilor, în multe localităţi existând şi în prezent  evenimente interpretate diferit de istoriografii naţiunilor conlocuitoare. În judeţul Sibiu, mi-a atras atenţia istoria localităţii Săcădate, componentă a oraşului Avrig, localitate situată pe malul drept al Oltului. Lucrarea monografică scrisă de etnograful, istoricul de artă şi profesorul sibian Vámszer Géza (13.08.1896 – 21.09.1976) mi-a atenţia, prin opiniile personale şi justificările istorice prezentate. Născut la Sibiu, a absolvit liceul în oraşul natal, urmând cursurile Academiei de Arte Frumoase Budapesta, devenind profesor de desen (1920). Cariera didactică liceală a început-o la Sibiu (1922), continuând în Odorheiu Secuiesc, unde s-a stabilit, ocupându-se de etnografia generală, cercetarea istoriei aşezărilor şi a artei ecleziastice populare săteşti. Apogeul carierei l-a cunoscut în Miercurea-Ciuc, unde a predat la Liceul Romano-Catolic (1929-1941), iniţiind Asociaţia Turistică Csik şi publicând Ghidul turistic şi Harta judeţului Csik, organizând mişcarea turistică şi plimbările în natură. Din 1941 s-a stabilit definitiv la Cluj, fiind profesor şi realizând culegeri etnografice privind costumul popular maghiar. La Cluj (în 1940) a fost publicată lucrarea „Szakadat – Decalaj. O monografie a unui sat maghiar risipit din Sibiu” (?).

S-a stins din viaţă la Cluj, fiind înmormântat în cimitirul central – Házsongárdi. O mare parte din moştenirea sa a revenit Asociației Etnografice János Kriza-KJNT, companie care (din 2015) a devenit supervizorul profesionist al programului „Transilvania Valuables”, activitatea principală fiind iniţierea, popularizarea şi organizarea mişcării maghiare de descoperire şi conservare a valorilor naţionale, în Transilvania. Cu ocazia sărbătoririi unui secol de la naşterea sa, Janos Pal – directorul pensionar al Muzeului Szekely din Csiki -, afirma despre fondatorul muzeului, etnograful Vámszer Géza:

«Nu a ignorat nimic. El a văzut valoarea chiar şi acolo, unde totul părea sumbru şi ponosit, pentru că a observat întreaga viaţă, plinătatea vieţii». În judeţul Harghita, Şcoala Populară de Arte şi Meserii îi poartă numele, iar Asociaţia Comunităţii Maghiare din Transilvania a numit un premiu după marele etnograf maghiar (din 1992).

În prefaţa monografiei „Săcădate”, autorul este prezentat de Banyai Janos: „… S-a născut în diaspora rigidă maghiară în Sibiu. Acolo, în centrul cultural săsesc şi românesc s-a format conştiinţa maghiară care stă foarte departe de şovinism.  (…) Materialul cărţii „SZAKADÁT” a fost cercetat la faţa locului. Se poate constata din cartea aceasta tendinţa de respect reciproc a popoarelor din Transilvania. Autorul arată o diasporă mică, maghiară şi exemplu pentru redactarea altor monografii de diasporă”. În „Partea introductivă”, motto-ul lucrării este selectat dintr-o cugetare a liderului revoluţionarilor paşoptişti unguri, Kossuth Lajos: „Nici dictatura, nici reavoinţa, nici mediul nu sunt în stare ca să scoată din identitatea naţională poporul respectiv, dacă acel popor are mândrie naţională”. Autorul continuă cu o primă prezentare generală:

« … Regele maghiar din dinastia Arpad a colonizat secuii în Carpaţii răsăriteni şi se poate susţine că nu numai acolo ci şi în Carpaţii de sud, pentru apărarea graniţelor. De o serie de comune cu populaţia maghiară nu se ştie aproape nimic: Ocna Sibiului, Alămor, Hârtibaci, Săcădate, Noul Român, Cârţişoara, Hălmachi, care între populaţia română şi săsească sunt comune maghiare. (…) Sunt comune româneşti unde nu mai există populaţia maghiară dar au rămas cuvinte maghiare pentru denumirea localităţii respective sau nume de persoane: Sebeş (= repede), Arpaş (arpaş = orez), Şelimbăr (szelindek = modest), Tălmaciu (talmacs = traducător), Fărcaş (farcas = lup), Silaghi (silaghi = Sălaj), Deac (deac = elev, student), etc.

Ce muncă folositoare şi interesantă am putea să facem dacă independent de politică am putea prelucra istoria diasporelor maghiare, române şi săseşti!».

(va urma)