2022 – Anul Agârbiceanu (XXXIX): nu ştiu cînta, domnule Coşbuc! – furnicarul societăţii omeneşti …? – suflet ingenuu, detaşat de ambiţiile, veninul şi trufiile Capitalei!

Istoricul literar Mircea Zaciu prezintă în cap. „În întuneric” din monografia „Ion Agârbiceanu” şi primele contacte cu marii scriitori ai începutului de secol XX: «Dorinţa de a lua contact cu mediile literare româneşti – după o temporară izolare de „Luceafărul” pare să-l preocupe intens în aceste prime luni ale misiunii sale de preot în Ţara Moţilor. Ocupaţiile zilnice, grijile sîcîitoare, orizontul foarte prozaic al actelor de cancelarie ce trebuiau redactate către protopopiatul din Roşia Montană sau către Arhidieceză, constituiau motive de adîncă decepţie. Călătoria la Bucureşti, cu prilejul Expoziţiei jubiliare, venea aşadar să lumineze un moment dificil. El se va regăsi aici cu aceeaşi neîndemânare, în mediul artistic-boem, căutînd mai ales tovărăşia ardelenilor Iosif, Gorun, Zaharia Bîrsan, Chendi, care-l recunoşteau din „Luceafărul” şi-i preţuiau scrisul. Cu un asemenea prilej, la „Carul cu bere” îl întîlneşte şi pe George Coşbuc, al cărui cult în casa părintească din Cenade nu se stinsese nici o clipă. Rămaşi singuri: „- Şi acum să-mi cînţi tu o doină din Ardeal – îmi zise el, privind ca în ceaţă. –Nu ştiu cînta, domnule Coşbuc. -auzi vorbă! Popă şi să nu ştie cînta, se miră el întorcîndu-se cu faţa spre mine. – Păi, n-am glas, n-am voce, ureche am.
-Cîntă una bisericească, o priceasnă. Aşa, încet, să ajungă pînă la urechea mea”. O nouă pricină de suferinţă pentru lipsa lui de îndrăzneală şi spontaneitate. Marea încîntare a şederii lui bucureştene este însă vizita la Nicolae Iorga, idolul anilor săi de universitate, a cărui slovă o urmărise an de an în „Sămănătorul” şi în „Neamul românesc”.

Iorga aprecia la acest tînăr puritan tenta moralizatoare a povestirilor, lumina blîndă ce învăluia evocările sale rurale, gustul pentru trecutul baladesc. Cu atît mai mult îl indispusese pe Profesor orientarea recentă a tînărului ardelean către gruparea ieşeană a „Vieţii româneşti”. La Braşov, în timpul adunării Asociaţiunii, apostrofa nu întîrzie să se producă, dezvăluind temperamentul tiranic al mentorului: „Aşa? Te-ai apucat acum să scrii şi în revista celor de la Iaşi. Să ştii că la „Semănătorul” nu mai ai ce căuta!”. La Bucureşti, Agârbiceanu voia probabil să se explice. Întîlnirea e evocată de Emil Gîrleanu în nişte însemnări: „Într-o după amiază de vară tot pe vremea „Expoziţiei”, mă aflam la
d-l. Iorga. „Vino să-ţi arăt pe cineva!” îmi spune dl. Iorga, şi luîndu-mă de mînă, mă duce în bibliotecă. Pe un scaun, puţin cam în umbră, stătea un tînăr în haină lungă, neagră. „Domnul Agârbiceanu” îmi spune d-l Iorga. Tînărul a zîmbit, şi-n faţa dimprejurul căreia barba blondă ca aurul ce abea de statornicea, zîmbetul se strecura ca o rază. Îl cunoşteam pînă atunci pe Agârbiceanu numai din volumul pe care-l scosese la editura Luceafărul. Din scurta întrevedere din ziua aceea (…) nu-mi rămăsese decît întipărirea chipului său de o nespusă blîndeţe”. Portretul concorda cu acela – în care se exersa o peniţă de fine observaţii, ce avea să exceleze în memorialistică – al lui Eugen Lovinescu. Criticul privea, atunci, cu simpatie apariţia literaturii lui Agârbiceanu (salutată în paginile Convorbirilor literare) iar cunoştinţa cu omul îi produse surpriza descoperirii unui suflet ingenuu, detaşat de ambiţiile, veninul şi trufiile Capitalei, impunîndu-şi astfel o netă superioritate: „Zărirăm deodată pe Calea Victoriei, în mijlocul lumei cunoscute, un om de aiure, strein în port şi în chip. Un bărbat bine închegat, cu trăsături totuşi delicate, ca şi cum n-ar fi fost bătute de soarele şi vîntul Abruzilor, blond şi, de sub bolta frunţei căruia străluceau doi ochi unde puteai citi deodată întreg sufletul; un suflet nu aprig, nu aprins, ci blînd, visător, idealist, un suflet mai mult de poet, care la cea dintîi atingere cu asprimile vieţii loveşte din aripă pentru a se ridica în înălţimile albastre. Era părintele I. Agârbiceanu, descălicat din munţii lui în cetatea grijelor, trufiilor şi năzuinţelor noastre. Îl vedeai stîngaci în vorbă, necunoscînd oamenii ce-l înconjurau, dar mergînd cu fruntea sus, odihnindu-şi seninii lui ochi peste măririle noastre ce nu-i speriau sfiiciunea, pe care i-o puteai citi totuşi în suflet”. Portretul, suficient de adînc, surprinde cîteva elemente rezistente şi simptomatice pentru timbrul operei însăşi. Chiar dacă el ar data dintr-o altă vizită bucureşteană decît cea din 1906, dar tot din primii ani ai începutului de veac, criticul surprindea exact şi văzuse departe. Mai speculativ, notat pe baza unor date ce se decantaseră în timp, un alt portret fizic, al lui Oct. Tăslăuanu, îl plasează pe tînărul scriitor într-o tipologie mai cuprinzătoare: „Înfăţişarea fizică a părintelui Agârbiceanu trădează un puternic de sînge slav, iar trăsăturile feţei regulate, fine, de o fineţe aproape feminină, împodobită cu o barbă bogată, uşor ondulată, aduc aminte de tipul europeanului nordic”. Apariţia acestui tînăr stîrnise aşadar o mişcare de simpatie. E posibil ca în intenţiile lui Agârbiceanu să fi stat şi ideea stabilirii în Ţara liberă, după exemplul atîtor predecesori. Îndemnul creaţiei putea să-i dea un atare impuls. Nu peste mult avea să-l întîlnească – tot la o adunare a „Astrei” – pe Liviu Rebreanu, pornit şi el să-şi încerce destinul în Ţara liberă. Acel tînăr, complet necunoscut pe atunci, îi provoacă clericului blăjean o puternică impresie. Firea lui sfioasă şi ezitantă era atrasă irezistibil către temperamentele puternice, care-şi croiau pieptiş drumul în viaţă, cu o conştiinţă limpede şi virulentă. După admiraţia pentru Goga, presimte în Rebreanu o structură similară: „am rămas – scrie el în nişte amintiri – cu ochii ţintă la tînărul voinic, mai înalt ca mine, cu ochii albaştri, cu fruntea largă, purtată oarecum cu sumeţie. Vorbea rar, cu glas domol, învăluit (…) Nu descopeream nici un semn de nelinişte la tînărul masiv din faţa mea. Toată fiinţa lui radia încredere şi hotărîre. Un fel de linişte grea, care părea să contrasteze cu tinereţea lui”. … Şi cu propria sa nehotărîre, nelinişte, umilitate. O secretă invidie răzbate din text: celălalt avea o neascunsă „sumeţie”, nu descoperea în el „nici un semn de nelinişte”, radiind, dimpotrivă numai „hotărîre” etc. Începutul de drum al scriitorului era aşadar dominat de acest complex al unei sfieli şi îndoieli continui, care – venind şi din educaţia sa religioasă – vor fi bariere serioase în calea unei dezvoltări nestingherite a conştiinţei estetice. Oricum, Bucureştiul era pentru Agârbiceanu un teritoriu inedit, unde pulsa o energie naţională spre care se orientau toate speranţele ardelenilor. Îndrăgostitul de natură, de recluziune, găseşte acum o nouă frumuseţe, în „furnicarul societăţii omeneşti”, într-o năzuinţă, bănuită, spre un ideal. Impresiile culese din Capitala României vor modifica uşor meditaţia acestui singuratic: „se zice că se pierde frumosul natural prin evoluţia culturală a societăţii omeneşti. Nu, frumosul natural nu se pierde, ci primeşte numai podoabe nouă (…) O recreaţie sufletească poţi s-o afli într-o luncă ori pădure, dar pentru unele suflete această recreaţie se poate afla şi în furnicarul societăţii omeneşti, cînd din tot răsare năzuinţa spre frumos, spre desăvîrşire”. De altă parte, boema artistică nu-l poate convinge, mai degrabă sperie ideea ce avea acest spirit ordonat, crescut în rigorile internatelor şi seminariilor clericale, despre viaţa de toate zilele. Nici cunoştinţa cu George Coşbuc – cu toată aura celebrităţii –
n-avea să-l convingă. Era acolo un alt stil de viaţă, pe care nu-l înţelegea şi căruia nu i se putea integra. Chemarea lui era în altă parte. I se supune cu umilinţă». Pentru a cunoaşte şi recunoaşte universul marelui scriitor, am acceptat invitaţia Primăriei comunei Cenade, a Şcolii Gimnaziale “Ion Agârbiceanu” Cenade, a Despărţământului “Timotei Cipariu” Blaj – Cercul ASTRA „Ion Agârbiceanu” Cenade, de a participa la manifestarea «ION AGÂRBICEANU “Din pragul marii treceri”, organizată în ziua de 30 septembrie, a acestui an aniversar. (va urma)