2022-Anul Agârbiceanu (XLIV): nu-i primejdie să ne molipsim de vr’o boală! – cari dintre scriitorii noştri reprezintă poporanismul? – literatura, ca orice artă, descoperă vieaţa!

Articolul „Poporanismul. O Anchetă literară. – Răspunsul d-lui I. Agârbiceanu.” a apărut în „Revista pentru literatură şi artă Luceafărul”, nr. 6, Sibiiu, 16 Martie 1910. Continuăm reproducerea selectivă a articolului: «Acum poporanismul în literatură, cred că e îmbrăcarea aceleiaşi tendinţe în haina artelor, în special în vestmântul literaturii. Din capul locului, după a mea părere, direcţia poporanistă în literatură, a început împinsă de această tendinţă. Vezi bine din partea acelor cari crează nu din partea celor ce imitează într’o direcţie oarecare. Cum poate ajuta literatura poporanistă la realizarea tendinţei de a aduce poporul în sânul cald al unei singure familii, care să îmbrăţişeze un întreg neam? Întrebarea nu s’ar ţinea aici, dar o pun ca să arăt mai evident ce înţeleg sub „poporanism” în literatură. Literatura, ca orice artă, descoperă vieaţa.

Adecă vieaţa în sine nu e ascunsă pentru ochii artistului, el o vede reală, dar e ascunsă pentru muritori de rând, pentru neartişti, şi acestora le-o descopere. Acum în massele poporului trăeşte de fapt o vieaţă uriaşă. Dar vieaţa aceasta de-o parte nu e cunoscută, şi deci nu poate fi simţită de păturile mai înalte sociale ale unui neam, – ori e cunoscută numai în parte şi de puţini, – de altă parte trăeşte oarecum inconştie această vieaţă, chiar în poporul, în care o observă artistul.

Acum vine artistul în literatură, se coboară în vieaţa poporului, îşi ia subiecte din popor. Şi arătând când o faţă, când alta, când un colţ numai al acestei vieţi, încetul cu încetul ne face să vedem, după munca îndelungată nu a unui singur, ci a multora, decenii întregi, ori şi mai mult – ne face să întrezărim sufletul păturii dela ţară. Şi dupăce vom vedea noi, cei cari suntem în familia neamului, că acel suflet e omenesc în primul rând, că deci nu se deosebeşte în multe privinţe de al nostru, că sufletul acela şi-a păstrat chiar mult din tinereţa şi tăria, pe cari noi n’o mai avem, vom simţi lipsa de a ne înfrăţi cu el. Vom vedea iarăş, că multe neajunsuri cari sunt legate de acel suflet, pe cari neajunsuri ni le va da literatura poporanistă, se pot vindeca şi ne vom convinge dar că nu-i primejdie să ne molipsim de vr’o boală. În chipul acesta literatura poporansită ne va aduce nu simpatia, – asta ar fi o parodie a scopului urmărit – ci convingerea adevărată, sinceră, trainică a folosului neţărmurit ce l-am avea aducând poporul dela ţară în familia mare a neamului.

Poate literatura poporanistă să lucre cu aceleaşi mijloace şi cu aceleaşi rezultate la trezirea chiar a poporului asupra vieţii înmagazinate într’ânsul, ca astfel şi el să ţintească a ajunge în marea societate a neamului întreg?

Aşa cum se face azi la noi, evident că nu, evident că poporanismul în literatura noastră îmbrăţişează numai o parte a chestiei, e făcut numai pentru a apropia de popor păturile mai înalte sociale. Aş trece peste marginile acestui răspuns, dacă aş cerca să arăt că literatura poporanistă pentru popor – care pe el să-l trezească la conştiinţa puterii sale de vieaţă şi să-l împingă a-şi cere dreptul său în societate – ar trebui să aibă cu totul alte calităţi, şi că nici nu se poate face această literatură în stil mare, pânăce poporul nu are o educaţie mai înaintată. Dar educaţia aceasta n’o pot face decât clasele poporului, cari sunt acum educate, – păturile mai înalte. Şi pentru ca ele să se convingă că trebuie făcută această educare, că e de lipsă şi că e folositoare, trebuie să premeargă literatura poporanistă cea dintâiu. (…) Trec acum la întrebarea a doua.

Cari dintre scriitorii noştri reprezintă poporanismul? După cele desvoltate mai sus, evident că toţi aceia cari luându-şi subiecte din natura ce’ncunjură pe ţărani, din credinţele şi datinele lor, au tractat acele subiecte serios, adecă cu gândul să ne arete cum e într’adevăr vieaţa acestei pături sociale, ca să-i putem cunoaşte sufletul, cu calităţile bune sau rele. Acum, se’nţelege de sine, că nu-s poporanişti indivizii cari aduc în scrierile lor pe ţăran sau vieaţa lui, numai ca un spectacol pentru boieri, ca o variaţie, ca o curiozitate, – nici aceia cari – imitând ce-i la modă – s’apucă să descrie vieaţa ţăranilor ş’apoi n’o mai scot din ha? ce? din căciulă, opinci, miţos etc., nici aceia cari de câteori au lipsă de patriotism înhaţă de plete pe vr’un mocan. Poporanist va fi aşa dară Alexandri într’o bună parte a activităţii sale, deşi el n’a atras atenţia asupra vieţii ţăranilor, dar a atras-o asupra expresiei artistice a acestei vieţi asupra literaturii poporale, mai ales asupra poeziei din popor.

Poporanist A. Russo, care în „Cântarea României” a idealizat pământul şi ceriul României – leagănul şi biserica poporului român. Poporanist Eminescu, care a înfrăţit limba poporului cu limba cărţilor sfinte, care lasă astfel deschisă întrebarea că dacă această limbă a poporului poate să se înalțe aşa de sus cu minunatele calităţi cari le are, urzitorul acelei limbi să nu se poată? Poporanist Slavici, atât de sincer în toate nuvelele sale din vieaţa poporului.

Poporanist Coşbuc, care de-un gând cu Eminescu ne-a ridicat multe chipuri din popor la treapta unei aristocraţii ţărăneşti, ca să mă exprim astfel, în Baladele şi Idilele sale. Căci după cum azi fiecare se ţine mândru a se folosi de limba lui Eminescu, astfel cred că fiecare s’ar mândri să poată da mâna c’o „Subţirică din vecini” sau cu celce „mai bine aprinde tot satul” decât să se desbare de iubita lui. Poporanist Goga, care sfinţeşte marile dureri dela sate, îmbrăcându-le în arme de luptă ori în haina neagră a resemnării dureroase. Poporanist Sandu-Aldea care ne dă vieaţa ţăranilor sei aşa cum este, ca o mare inconştie, dar plină de furtuni, din cari se desprinde când şi când câte una, desvălindu-ne lucruri noue. Poporanist prin iubirea cea mare a naturii în sânul căreia trăieşte poporul. Poporanist Sadoveanu, în o bună parte a nuvelelor sale, în topirea naturii în sufletul, în vieaţa eroilor dela ţară, în acest amestec minunat a simţurilor omeneşti cu înfierările naturii încunjurătoare.*

La întrebarea: Cu cari opere din celelalte arte se poate ilustra poporanismul?

Să-mi dai voe, d-le redactor, să nu răspund. Poate că nici nu m’aş pricepe. Mărturisesc însă, că după convingerea mea Grigorescu e cel mai mare poporanist ce l-am avut, în toate artele. El a realizat în pictură ţinta poporanismului în politică, pe care o urmăreşte şi poporanismul în literatură: Pânzele lui dela ţară sunt primite şi admirate în cercurile cele mai înalte … *

La întrebarea a treia, dacă admit poporanismul în literatură, vezi bine, nu pot să răspund decât afirmativ.

Pentrucă-s de convingerea că vieaţa ce trăeşte în popor trebuie să fie cunoscută şi simţită tot mai tare.

Şi-s de convingerea că multe rele cari bîntue în popor trebuie sanate, şi mai ales cred că trebuie să ne întoarcem cu mare dragoste spre acest uriaş, în multe privinţe mut şi surd – pentrucă din el izvorăşte toată puterea, şi pe el se bazează viitorul nostru. Se’nţelege însă, eu nu pricep direcţia aceasta excluzivistă. Ca de-aici încolo să facem tot poporanism.

Vieaţa este destulă în toate păturile societăţii. Vieaţă sănătoasă, vieaţă bolnavă, apariţii de tot felul, cari nu trebuie neglijate. Căci o desvoltare unilaterală nu e niciodată a bine. Să lăsăm deci pe fiecare să-şi iee subiectele de unde se pricepe, de unde se simte atras. Fiind direcţia poporanistă o direcţie nouă, a vremii noastre, va avea pe mult timp destui ucenici. (…) I.Agârbiceanu».

(va urma)