2022-Anul Agârbiceanu (XLIII): popa îşi bate joc de oamenii necăjiţi? – Ce înţelegeţi sub poporanism în literatură? – Fefeleaga capodoperă a prozei! – baza poporanismului politic

În cap. „Tentaţia romanului” (din Monografia „Ion Agârbiceanu”) autorul istoricul literar Mircea Zaciu prezintă situaţia din parohia satului Bucium: «Este perioada de agitaţii şi proteste legate de proiectul legii Apponyi, care lovea în existenţa şcolilor româneşti din Transilvania, în cadrul unui vast plan de deznaţionalizare. Partidul Naţional, cu care Agârbiceanu avea legături din perioada studenţiei budapestane, prin Societatea „Petru Maior” trecu la o campanie de presă. Ilie Dăianu, de la Cluj, angaja şi el acţiuni concertate, pe linie ecleziastică (şcolile româneşti fiind confesionale). La 8 aprilie 1907, el difuză „Protestul sinodului protopopesc din Cluj” împotriva noii legi şcolare propuse de contele Apponyi. În mai Agârbiceanu ia parte la sinodul „tractului” Roşiei – Montane, ţinut în parohia Feneşului, raliindu-se protestului general. În „protocolul” şedinţei a treia a sinodului, care lua în dezbatere „Protestul” clujean redactat de Dăianu, se discută un „proiect de resoluţiune” în comisia de redactare a căruia figurează Alex. Papiu, Ioan Agârbiceanu, Ioan Simu, Marian Sas şi Patriciu Palade (învăţător în Cîmpeni). În acelaşi an îndeplinea funcţia de „cassar” al protopopiatului Roşiei-Montane. În 1908, Agârbiceanu se decise să părăsească Apusenii, „suplicând” pentru o nouă parohie. La 30 septembrie, el concurează pentru Iernut, parohie şi oficiul protopopesc».

În „Biobibliografia Ion Agârbiceanu”, acad. D. Vatamaniuc (1974) menţionează câteva evenimente în anii 1907-1910. Reproducem selectiv: «1907 ian.6. Se naşte la Bucium-Şasa, Ion Gheorghe, primul său copil. (…) ; 1908. Ian. 31. Moare Nicolae Agârbiceanu, fratele povestitorului, student la medicină în Graz. Avea şi el preocupări literare şi, la Blaj, ca elev, redactează „Furnica”, revista clasei sale, şi publică în „Unirea” mai multe povestiri. În „Căsuţa din hotar” (Unirea, nr.1, 5 ian. 1907) descrie casa bunicilor dinspre mamă, Agârbiceanu îi închină „Ceasuri de dimineaţă”, evocare cu caracter autobiografic; mart.13. Se naşte la Bucium-Şasa, Nicolae, al doilea copil al lui Agârbiceanu; aug. Publică, în „Viaţa românească”, povestirea „Fefeleaga” capodoperă a prozei româneşti. Este reprodusă în publicaţiile transilvănene, fiind cunoscută, îndată după apariţie, şi în Bucium-Şasa. „Schiţa, care e amintită mai mult din scrisul meu, deşi mai am cel puţin 6-7 care pot fi amintite alăturea de ea, vorbesc de „Fefeleaga”, mi-a pricinuit neplăceri. Publicată în „Viaţa românească” de la Iaşi, reprodusă în „Libertatea”, foaie poporală din Orăştie, ea ajunge cunoscută în sat, în Bucium-Şasa, unde eram preot, şi femeia, poreclită aşa … se supără. După ce i-a auzit cuprinsul, a declarat că „popa îşi bate joc de oamenii necăjiţi”. (Sofia David, prototipul eroinei din „Fefeleaga”, trăieşte pînă în 1953; sept. 23. Prezintă actele pentru ocuparea, prin concurs, a parohiei din Ernut; este respins, apreciindu-se că se discreditase în ochii „unor poporeni” din Bucium-Şasa. (…); 1909 ian. 7: Începe colaborarea la „Lupta” din Budapesta, cu povestirea „Miluc”; apr.1. Trimite „Neamului românesc literar”, de sub conducerea lui N. Iorga, povestirea „Vîlva băilor”, în care descrie aspecte dramatice din viaţa minerilor din Munţii Apuseni. Redacţia publică povestirea cu o notă în care explică cuvintele cu circulaţie regională; vara. Tipăreşte la Vălenii de Munte, În „Clasa cultă”, al doilea volum de povestiri. Povestirea care deschide şi dă titlul volumului descrie, în genul lui Slavici şi al altor scriitori transilvăneni, viaţa intelectualilor sub stăpînirea austro-ungară; sept.1. Ţine la Abrud – informează „Luceafărul” – o conferinţă despre Eminescu în care prezintă „literatura postumă” a poetului. (…) 1910 ian. 29. Figurează pe frontispiciul revistei „Sămănătorul”; cooptarea sa printre colaboratorii permanenţi este anunţată cititorilor ca un eveniment literar; febr.14. Colaborează la „Falanga. Literatură şi artistică”, de sub conducerea lui Cincinat Pavelescu şi E. Lovinescu. Trimite povestirea „Gura satului” în care tratează o temă întîlnită şi în opera lui Slavici; mart.16. Publică, în „Luceafărul” răspunsul la ancheta revistei în legătură cu poporanismul. Acordă termenului o accepţiune foarte largă şi consideră poporanişti pe toţi scriitorii care arată simpatie faţă de popor, îndeosebi faţă de ţărănime». Pentru toţi cei interesaţi de acest curent ideologic, reproducem articolul apărut în „Revista pentru literatură şi artă Luceafărul”, nr. 6, Sibiiu, 16 Martie 1910: «Domnule redactor, La întrebările puse de d-voastră în scrisoarea din Septemvrie 1909, îmi iau voia a-mi spune părerile în următoarele: 1.Ce înţelegeţi sub poporanism în literatură? Dezvoltarea socială a omenimei cred că merge mână’n mână cu desvoltarea literaturii. Nu în înţelesul acela, că un cap de operă literar s’ar putea naşte numai în sânul unei societăţi, în privinţa socială desăvârşită. Avem cap de opere din timpuri când sclăvia era în floare, când deci desăvârşirea societăţii omeneşti lăsa foarte mult de dorit. Înţeleg această desvoltare – mână’n mână – a literaturii şi a societăţii – în ce priveşte conţinutul. Erau vremuri când subiectele literare se scoteau aproape excluziv din vieaţa regilor, a preoţimii, a înaltei aristocraţii. Şi dacă vom cerceta istoria vom vedea, că’n epocile acelea de fapt singure acestea elemente se considerau ca formând societatea omenească. Îndată ce s’a desvoltat – în apus mai ales – clasa de mijloc, burghezimea, şi a silit clasele de sus să rupă cercul de aur al izolării lor, şi societatea omenească s’a îmbogăţit în conţinut, prin acest element nou, vedem că în acelaş interval de timp s’a lărgit şi sfera literaturii.

Au început să fie tractate o mulţime de subiecte din vieaţa burghezimei. Cu alte cuvinte: cu cât se frâng mai multe boierii cari despart pe om de om, cu cât se înaintează mai tare cătră ţinta finală: adunarea tuturor oamenilor într’o mare familie omenească, cu atâta subiectele literaturii sunt mai variate, mai multe, mai bogate, mai neobişnuite. Ţăranii la toate popoarele sunt elementul cel mai număros, cel mai puternic. Clasa aceasta care cuprinde şi îmbrăţişeazăî întreg pământul unei ţări – luând afară oraşele – a rămas însă până în timpurile noastre aşa-zicând afară din societatea omenească. Ei s’au îmbulzit până acum să intre, şi foarte puţini i-au chemat să vie. Nu ştiu într’adevăr dacă a făcut asupra cuiva o uriaşe impresie constatarea următoare: Vii dintr’un centru, dintr’o capitală bunăoară, unde pulsează mai tare viaţa socială modernă. Ochii ţi-s obosiţi de câte-ai văzut, şi mintea ta se frământă grozav de câte ai auzit şi ai cetit. Vii cu impresia că are să vie sfârşitul lumii, ori cel puţin o mare, o radicală schimbare în ţara ta, căci în cameră se agită lucruri mari etc. Ieşi din capitală ajungi pe câmp, ajungi la ţară. Aici e lumina soarelui orbitoare, aici se întind câmpiile nesfârşite, aici, grozav de liniştiţi, ţăranii muncesc din greu.

Şi oriunde vei merge pe întreg cuprinsul ţării tale, vei afla tot astfel, un întreg popor, o întreagă lume, care habar n’are de ce-i în capul tău şi de ce se petrece în capitala ţării. Întâiu te miri, apoi cu cât cutreieri mai multă lume, ţi se pare că tot ce-ai auzit ş’ai gândit în capitală a fost un vis, că nu poate să fie aceea cristalizarea şi esenţa vieţii unui popor. E vieaţa câtorva sute de mii, dar nu a milioanelor cari constitue un popor. O vieaţă socială normală, firească, o vieaţă socială a unui popor – care să se apropie de desăvârşite, va fi numai atunci, când acea vieaţă va fi ţesută din bătăile tuturor inimilor unui neam. Tendinţa aceasta de aşi aduna fiecare neam toate elementele sale într’o singură mare familie, în care toţi membri să fie într’o formă de iubiţi şi de îndreptăţiţi, în care toţi membri să muncească pentru aceeaş ţintă, însufleţiţi de aceeaş credinţă şi folosindu-de aceleaşi drepturi, e o tendinţă a timpurilor noastre. Mai ales tendinţa de a atrage în această familie mare elementul cel mai puternic, cel mai număros poporul, – e o lozincă a timpurilor celor mai noue. Şi această tendinţă, întru care ţinteşte să se realizeze prin legislatură – cred că formează baza poporanismului politic». (va urma)