2022 – Anul Agârbiceanu (LI): „Legea minţii” sau „Povestea altei vieţi”! – fundaţiunea dr. Ion Mihu – drama dezrădăcinării! – mulţi se ascund chiar sub scutul Evangheliei …?

Viaţa familiei Agârbiceanu – în ţinutul Sibiului – o surprindem și prin marile evenimente de familie. În 1911 (27 aprilie) se naşte Tudor, la Sibiu, acesta fiind al treilea copil; naşul de botez fiind Octavian C. Tăslăuanu. În 1913 (27 ianuarie) se naşte la Orlat al patrulea copil, Maria Magdalena, naşul fiind acelaşi Octavian Tăslăuanu. Din Orlat, preotul paroh ortodox Ioan Chiţu, mi-a semnalat existenţa registrelor de botezaţi, cununaţi şi decedaţi ai vechii parohii greco-catolice din Orlat, aceste registre fiind păstrate cu multă grijă, în arhiva casei parohiale, aici fiind conservate consemnări inedite ale marelui prozator.

Activitatea publică a prozatorului Ion Agârbiceanu este bogată. Remarcăm constituirea la Miercurea a Fundaţiunii „dr. Ion Mihu”, menită să contribuie la ajutorarea ziariştilor cu merite în lupta naţională şi să le faciliteze călătoriile „în străinătate”. Comitetul de conducere – „epitropia” – era formată din I. Agârbiceanu, V. Branişte, O. Goga, I. Lapedatu şi I. Lupaş. Tot în 1912 (în 8 noiembrie) Agârbiceanu semna la Sibiu „Declaraţia” ziariştilor transilvăneni, prin care răspund invitaţiei Partidului Naţional Român să desfăşoare activitate publicistică în favoarea sa; au mai semnat această „Declaraţie” următorii: Tiberiu Brediceanu, Ilarie Chendi, Silviu Dragomir, O.Goga, Eugen Goga, O.Ghibu, Şt.O. Iosif, I. Lupaş, Sextil Puşcariu şi Oct. C.Tăslăuanu. Din 23 noiembrie, Agârbiceanu începe colaborarea la cotidianul „Românul” – organ al Partidului Naţional Român, unde apare povestirea „Un vis”, dedicată pictorului Octavian Şmigelski. Descoperirea omului Ion Agârbiceanu o putem face studiind lucrarea istoricului literar Mircea Zaciu „Ion Agârbiceanu”. Continuăm reproducerea privind romanul „Povestea unei vieţi”:

«Ion Florea reface experienţa fostului student budapestan, legat sentimental de climatul societăţii „Petru Maior”: „Nu trecea săptămînă fără ca Ion Florea să nu cerceteze localul societăţii de lectură. Mai mult decît prietenii, decît colegii, îl atrăgeau aici gazetele, revistele româneşti. Şi de cîte ori cetea aici, totdeauna se alegea c-o impresie dureroasă. Totdeauna simţia situaţia falsă a studentului român, care-i silit să-şi facă studiile între străini, rupt de neamul lui care trăeşte foarte departe – i se părea – şi cu totul deosebit de felul de trai pe care-l vedea zilnic în jurul său. Însă, pentru asta, cetea regulat gazetele cu pasiune tot mai mare. De la şedinţele literare pe care le aranja societatea, Ion Florea era nelipsit. Oricît de mult se împrietenise cu limba ungurească, simţea un adevărat deliciu cînd putea, încunjurat de a lui, să cetească ceva româneşte. Cînd îşi pregătea lucrările, simţea enorma deosebire de a simţi şi-a scrie în limba ta maternă sau în una străină”. Eroul aducea – deşi schiţată abia – pe lîngă friabilitatea morală, şi drama dezrădăcinării. Primejdiile, tentaţiile, alienarea din jur, îl găseau nepregătit. Concluzia era sceptică: „Ştii ce-mi vine în minte? Începu Ion Florea. Că-i o nebunie orice instruire. Dacă civilizaţia poate da astfel de tipuri, atunci nu plăteşte nimic”. Aceste preocupări – cu o apăsată tentă etică pentru soarta noii intelectualităţi ardelene, cît şi propensiunea autorului pentru eroii „voluntari” (ca o compensaţie temperamentală în fond) (…) – îl vor îndemna către romanul – replică „Legea minţii” (publicat întîi sub titlul „Povestea altei vieţi”) din 1915. Scriitorul se elibera aici, fără multă grijă de artă, de o obsesie, cît şi de nevoia unei explicaţii pentru unele aprehensiuni ecleziastice faţă de romanul din 1912, „Povestea unei vieţi”. Dar între aceste paranteze dictate de zbaterea conştiinţei lui de prelat, Agârbiceanu găseşte răgazul necesar să mediteze încă o dată la teritoriul fascinant al Apusenilor. Importanţa momentului e subliniată şi de scriitor, în cîteva confesiuni. Cum scria tînărul romancier? „Cînd am scris eu între 1911-1915 în ordine cronologică, romanele: Legea trupului, Arhanghelii, Legea minţii, nu aveam nici un roman românesc de asemenea proporţii şi structură. (Era Duiliu Zamfirescu, dar cu cititul lui eu am rămas la „Viaţa la ţară”). Peste tot, romanele noastre erau puţine (Ciocoii vechi şi noi, Dan, Mara, Şoimii şi încă două-trei) (…). Încă din “Legea trupului” se putea întrezări, dincolo de cazul de conştiinţă al eroului principal, preocuparea pentru frămîntările sociale ale Transilvaniei. Câteva scene ale romanului înfăţişează, schiţate în fugă, dar cu un ochi de „reporter” al actualităţii, aspectele luptelor electorale, într-o vreme cînd se trecuse la politica „activistă” şi se petreceau dese înfruntări în care tînăra generaţie de luptători îşi călea disponibilitatea militantă. N. Iorga dăduse – într-o creionare publicistică plină de siguranţa intuiţiei – perspectivele trecerii românilor ardeleni de la „pasivism” la „activism”.

Agârbiceanu, trăind în inima acestor fenomene, era tentat să exprime o atmosferă, a conflictelor şi a creşterii conştiinţei naţionale şi culturale. Tendinţa spre frescă, spre o arhitectură epică amplu cuprinzătoare, devine acută. (…)

– Dar retuşurile etice ale personajului exemplar din drama băieşilor Apusenilor capătă o justificare psihologică mai îngrijită în cazul „Legii minţii”. Andrei Pascu e un erou complex, asupra căruia prozatorul a meditat mai îndelung, vrînd să topească în ţesătura lui sufletească, pe lîngă datele autobiografice, multe legate de criza morală a fostului teolog budapestan, şi dezideratele luptei sociale a românilor ardeleni prinşi în conflictul cu forţele de deznaţionalizare, accentuat în preziua izbucnirii primei conflagraţii. Nota personajului este, de aceea a unui răzvrătit. Îndoiala, scepticismul religios, încrederea în puterea raţiunii umane, a ştiinţei şi progresului, fac din Andrei Pascu un erou modern, cu o psihologie originală. Chiar alegerea carierei preoţeşti se face în condiţiile precise ale unor determinări sociale specific ardelene. Fiu de ţărani, Andrei Pascu nu are de ales, drumul ascederii lui sociale e acela al lui Budulea Taichii. Dacă un ideal îl animă totuşi, el nu e de esenţă mistică, ci al unei dreptăţi imanente, care trebuia să învingă odată. Ideile socialismului, gîndul revoluţiei chiar, îl cercetau pe acest tînăr.

Între Evanghelie şi revoluţie, eroul nu discerne nici o contradicţie, în afara celor create de cler: „-Dar rînduiala socială de azi – replică el – nu-i potrivnică legilor de frăţietate, de dreptate şi iubire? Jugurile în care putrezesc unele popoare în robie străină, n-ar trebui arse cu foc, tot după Evanghelie? Dacă nu se mişcă nici unul dintre cei ce se simt bine în lumea de azi, dintre care mulţi se ascund chiar sub scutul Evangheliei, să n-aibă dreptul şi datoria nici cei mici şi nedreptăţiţi să-ncerce a-şi îndulci viaţa?”». În 1914, anul începerii primului război mondial, apărea volumul „Arhanghelii”. În aceiaşi toamnă a terminat – la Orlat – romanul „Povestea altei vieţi”, roman publicat abia în 1927, sub titlul „Legea minţii”. Din dările de seamă ale „Astrei” aflăm că a ţinut în septembrie conferinţe la Orlat despre „Ţările locuite de români”, iar la Sibiu şi Blaj, despre „Cultura ardeleană în a doua jumătate a vecului al XIX-lea”. După ce în august 1916 a întâmpinat la Orlat armata română, fiind zile de mare sărbătoare evocate în scrierile literare şi articole politice, în luna septembrie părăseşte Orlatul, fiind silit să pornească în refugiu. Împreună cu soţia şi cei patru copii, însoţeşte armata română în retragere, iar după un scurt popas la Rîmnicu-Vîlcea, porneşte spre Moldova. În 1917 scriitorul se mai gîndea serios să emigreze în America, încercînd – cu cei patru copii, cel mai mare avînd 10 ani – temerara idee de a traversa Rusia şi a găsi un mijloc de a ajunge în Lumea Nouă. (…) O fotografie de familie, executată la Roman a fost făcută – cum lămureşte scriitorul pe versoul ei – pentru paşapoartele necesare expediţiei. Ea n-a mai avut însă loc, din pricina evenimentelor revoluţionare care-I surprind pe Agârbiceni în zona Elisavetgrad». (va urma)