Istoricul şi criticul literar, acad. Dimitrie Vatamaniuc (1920-2018) – apărător consecvent şi promotor al culturii şi civilizaţiei româneşti – a analizat şi elaborat numeroase studii, legându-şi numele de câteva personalităţi naţionale: Mihai Eminescu, Ioan Slavici, George Coşbuc şi nu în ultimul rând, Ion Agârbiceanu. În lucrarea „Ion Agârbiceanu” (1970) scria: «Bunicul dinspre tată al povestitorului s-ar fi numit Vasile Boariu, fiind originar din Agârbiciu, (…) Ajunge în Cenade, ca pădurar, unde se însoară şi şi-ar fi luat nume nou, după localitatea de unde venise. O conscripţie din 1746 arată însă că Agârbiceni şi Boari se întâlnesc şi în comuna Siclău, din comitatul Arad (notă: Gh. Ciuhandu, Românii din câmpia Aradului de acum două veacuri, Arad, 1940 …). Ei fac parte, pînă la această dată, din „graniţa militară ilirică”, înfiinţată de Curtea din Viena, în 1699, în urma păcii de la Karlowitz, cu menirea de a fi o stavilă în calea ameninţării turceşti. Conscripţia din 1746 înregistrează între „militarii ilirici” şi familiile Slavici şi Borlea, din care descinde Ioan Slavici. „Militarii ilirici” se bucurau de privilegii fiscale şi confesionale, dar în urma „conscrierii” din 1746, cînd sînt încadraţi în administraţia comitatelor, ei devin iobagi. (…) Se desprinde însă din documente, atîtea cîte se cunosc, că povestitorul coboară dintr-o familie veche şi răspîndită şi dincolo de hotarele cîmpiei transilvănene». Istoricul Mircea Zaciu în lucrarea „Ion Agârbiceanu”, preciza în cap. „Începuturi”: «Agârbicenii – aşa cum atestă numele – se trag din Agârbiciu (…), sat de pe linia Copşa-Mică Sibiu. Strămoşul Pavel „a fost doisprezece ani cătană la-mpăratul” şi s-a bătut în şase războaie (…) Bunicul, Vasile Boariu, mutîndu-se pădurar în fostul ţinut „Alba Inferioară”, în comuna Cenade, nu departe de Blaj, a fost poreclit „Agârghiceanu”. Porecla s-a prefăcut în nume, fiul, el însuşi pădurar (nota 4: Începînd cu clasa I-a a gimnaziului de la Blaj (1892/93) şi pînă într-a VII-a, Ion Agârbiceanu apare ca fiu de „agricultor”; numai în 1898/99 se face menţiunea „vigil de pădure”, iar în clasa a VIII-a, 1899/1900, „econom” – Programa Gimnaziului superioru, preparandiei, normei şi scolei de fetiţe din Blaşu), a fost trecut în acte Nicolae Agârbician. Acesta e tatăl scriitorului. (notă: Nicolae Agârbician s-a născut la 27 ianuarie 1857 în Cenade. Era fiul lui Vasilie şi al Anei. Scriitorul a evocat adesea portretele părinţilor săi. Cîteva scrisori păstrate de la tatăl lui, desenează un profil moralmente înrudit cu ceea ce a ajuns să
fie – la altă scară – personalitatea fiului. Iată, în acest sens,şi o altă mărturisire, venind de data aceasta de la nepot: „Cine a cunoscut pe părinţii lui I. Agârbiceanu, înţeleg mai bine structura lui sufletească. Îi văd şi acuma pe Nicolae şi Ana Agârbiceanu, îmbrăcaţi în straie româneşti, falnici şi cu demnitatea nobleţei autentice a ţăranului. Seriozitatea în faţa vieţii îşi are rădăcini adînci în această ascendenţă” – Ion I. Agârbiceanu, Gînduri apropiate, în Luceafărul, an. V 1962, nr. 18/15 septembrie).

Născut în Cenade, „în casa de la pădurea Redea mare”, tatăl ajunse mai târziu pădurar „La Tufe”, cea mai frumoasă pădure de stejar din hotarul comunei, apoi „vigil” peste pădurile mitropoliei blăjene». Aprofundând cercetarea documentară, am descoperit „Fişa bibliografică”, în cap. „Corespondenţă şi amintiri”, din „Ceasuri de seară cu Ion Agârbiceanu” (1982): «Tata, Niculae Agârbiceanu, mama (,) Ana n (ăscută), Olariu, amândoi născuţi în comuna Cenade, jud (eţul) Târnava mică, fost pînă la noua arondare, judeţul Alba, plasa Blaj. Moşul după tată, Vasile, venit în Cenade, din comuna Agărbiciu, jud(eţul) Târnava mare – staţie pe linia ferată Sibiu – Copşa Mică. Moşul
Vasile avea în Agârbiciu numele de familie Boariu. Mai avem rude cu numele de Boariu în acel sat. Venind în Cenade, ca pădurar la pădurea Redea, i-au zis Agârbiceanu, şi aşa i-a rămas numele. Bunica după tată e Ana, născută Banciu, de origină din Cenade. Moşul după mamă e Ion Olariu, şi bunica Salomie. Originari din Cenade. Avînd moşia departe de sat, deşi pe hotarul lui, în „capul dealului”, – locuiau acolo, ca şi înaintaşii lor. Avea casă de piatră, acareturi coperite cu ţiglă, moşie bună, ţineau multe vite şi oi. Mama aici s-a născut şi a trăit pînă la căsătorie. Pe bunici nu i-am apucat nici pe unul. Pe cele două bunici, da. Au murit cînd eram eu între 8-11 ani».

În ziua de „Bobotează” am revizitat localitatea Agârbiciu, pe urmele familiei lui Ion Agârbiceanu. Prima vizită am făcut-o în cimitir – loc de odihnă al înaintaşilor satului – descoperind cruci ale familiei Boariu, familie cu multe ramificaţii. Nicolae Boariu (n. 9.IV.1888) este printre puţinii locuitori născuţi în sec. XIX., el stingându-se din viaţă în 19.II.1979. În centrul satului, pe monumentul eroilor, primii trei sunt Boaru Dumitru, Boaru Ilie şi Boaru Ionel. Preotul ortodox Alexandru Rareş Armie mi-a spus că a existat chiar un primar al comunei Axente Sever, Ioan Boariu (1996-2000). Pentru alte informaţii, am apelat la nuvela „Bunicul”, unde marele prozator îşi prezintă bunicul şi problemele de sănătate moştenite (Amintirile, …): «(…) Elev de liceu, când veniam acasă, zilele îmi păreau aşa de pline, încât nu mai vedeam pe nime, nu mai auziam nimic, iar serile cădeam de osteneală. Ce mai dăinişuri de sanie! Ce vale îngheţată, şerpuitoare şi îngustă, până în fundul zării!!

-Acel strămoş Pavel, tata moşului Damian a fost doisprezece ani cătană la’mpăratul. Împărăţia purta războaie lungi, pe atunci, şi strămoşul nostru s’a bătut în şase bătăi. Într’o iarnă, la împresurarea unei cetăţi duşmane, au slobozit peste ai noştri digurile unui râu. Apa le trecuse de genunchi, şi poate i-ar fi şi înecat, căci erau într’un fel de şanţ, subt ziduri. Da’ în noaptea aceea a dat Dumnezeu un ger straşnic. Jilipurile au îngheţat, umplute de sloi grămădiţi. Apa din râu n’a mai curs. Da’ până dimineaţa a îngheţat tun şi apa din şanţ. Au trebuit să spargă ghiaţa cu topoarele, pentru a putea eşi cătanele, prinse acolo ca în cleşte. Unii au degerat: picioarele le-au rămas în cizme. Alţii au scăpat. Bunicul Damian povestea că tatăl său toată noaptea a bătut din picioare, neatins nici de somn, nici de osteneală. Spunea că apa se făcea tot mai groasă până s’a schimbat în zoi îngheţate în jurul lui. Au mai făcut şi alţii ca el. Dimineaţa, ei au eşit mai întâi din şanţ.

-Iată, acum aud întâia oară, mă mir eu. Dar pentru ce i-au lăsat în şanţ? Cum i-au pus la aşa prăpăd?

Ilarie ridică din umeri: – Par’că în bătae mai ştie cineva ce face! Strămoşul acela Pavel a rămas cu mari dureri în picioare. Moşul Damian spunea că el nu sufere nici pe jumătate, cât bătrânul. Hm! Ciudate sânt şi rânduelile astea ale firii! (…) – Iată, tata meu şi al dumitale, fraţi buni, nu s’au plâns niciodată de-asemenea neputinţă. Noi o simţim. Ba, uneori, pomeneşte ceva şi feciorul meu, Ioniţă. (…) Liniştiţi şi împăcaţi din partea răcelii din mădulare, ştiind că în curând are să ne părăsească, am început să ne amintim de cei duşi. De strămoşul acela Pavel, nici Ilarie nu ştia mai mult decât a spus. Umbra lui rămânea pierdută în noapte, cu desăvârşire. Nu-l puteam învia nici prin conştiinţa rudeniei de sânge. Era înecat în negură deasă, ca şi când n’ar fi existat, deşi, după Ilarie, îi purtam moştenirea materială în fluerele picioarelor şi în genunchi».