2021-Anul Agârbiceanu (XXXII): Prin ce „bate” un suflet? – unitatea sufletească e de mai mare preţ decât …! – ne-ar fi înghiţit vecinii cari ne pândesc? – puterile unităţii sufleteşti!

Articolul „Unitatea sufletească (Material pentru conferinţă poporală)” de I. Agârbiceanu, a apărut în revista „Transilvania” (nr. 1, ian. -febr. 1936); reproducem continuarea: «4. Unitatea sufletească numai atunci ar fi tot una cu unitatea naţională când sufletul fiecărui român ar gândi, ar simţi şi ar lucra la fel. Există un suflet naţional la fiecare popor, care îndreptăţeşte principiul naţionalităţilor, ca adică fiecare naţiune să hotărască singură de soartea sa, trăind într’un singur Stat, având aceeaşi cârmuire şi aceleaşi legi. Un astfel de suflet naţional am avut şi noi Românii, ori subt câte stăpânii am fi trăit. Din acest suflet s’au născut însuşirile cari dau vieaţă unui popor: aceeaşi limbă, aceeaşi lege, aceleaşi datini.

Calităţile sufletului naţional fac ca un popor să se deosebească de alt popor. După ce deosebim noi popoarele dacă nu după limba pe care o vorbesc, după legea în care se închină, după datinile pe care le au, după tradiţia lor?

Dar Românii din Ardeal, Bucovina, Basarabia şi Regatul vechiu au avut de aproape două mii de ani acelaşi suflet naţional şi totuşi au avut o unitate naţională. Aceasta ne-au dat-o, pe lângă împrejurările din afară ale ultimului răsboiu, puterile unităţii sufleteşti. Deci unitatea sufletească e de mai mare preţ decât unitatea naţională. E mai tare. Am stat sute de ani sub stăpâniri străine, deşi vorbeam aceeaşi limbă, ne închinam în aceeaşi lege şi aveam aceleaşi datini. Am stat amorţiţi şi am privit cu nepăsare la durerile neamului românesc din alte părţi. Numai după ce am început a cunoaşte, a simţi şi a preţui faptul că avem acelaşi suflet naţional, am început să pregătim puterile care ne-au dus la unire, adică numai după ce am început să avem şi unitate sufletească. Pentru a lămuri şi mai bine vom spune următoarele: România Mare s’a făcut în 1918. Am ajuns atunci la unitatea politică, la unitatea naţională. Dacă în anii următori noi Românii adunaţi laolaltă într’o singură ţară nu ne-am fi înţeles de fel, n-am fi început să ne batem între noi ca orbii: Ardelenii cu cei din Regatul vechiu, aceştia cu cei din Basarabia şi Bucovina, dacă am fi ridicat armele unii împotriva altora, ce s’ar fi ales azi de România Mare? Ar mai sta ea în picioare? De sigur că nu. Ne-am fi împărţit iar în mai multe ţărişoare şi poate până azi ne-ar fi înghiţit vecinii cari ne pândesc.

Ce putere ne-a ţinut laolaltă? Unitatea naţională, acelaşi suflet naţional? Dar pe acesta l-am avut şi înainte cu cinci sute de ani şi totuşi n’am fost laolaltă în aceeaşi ţară. Aşa dar ce putere ne-a ţinut împreună? Numai unitatea sufletească: am ştiut cu toţii şi am simţit că e bine şi fericitor să nu ne mai despărţim, chiar dacă ne întîmpină destule greutăţi. Nu ne-am mai dorit slugă la străini, ci stăpâni în ţara noastră. 

5.De aici se vede că-s în greşeală cei ce spun că noi Românii nu avem nici acum o unitate sufletească în cadrele unităţii politice şi naţionale. Avem unitate sufletească în cadrele unităţii politice şi naţionale. Avem unitate sufletească, adică acelaşi gând şi simţire, însă nu în măsura care ne trebue şi la care e nevoe să ajungem, dacă voim să ne asigurăm viitorul. 

Avem unitate sufletească – deşi nu cât ne trebue – şi încă nu de azi, nu din 1918, ci cu cel puţin două veacuri înainte. Începuturile ei au răsărit atunci când strămoşii au început să-şi dea seama, – luminaţi de carte şi de învăţătură – că după cum toţi Românii au aceeaşi naştere, tot astfel trebue să aibă aceeaşi vieaţă, – aceeaşi soartă, – aceeaşi moarte. 

Unitatea sufletească la Români a început să se ridice când cărturarii noştri au început a propovădui că toţi ne tragem neamul dela Romani, că suntem un popor de viţă aleasă şi nu mai putem rămâne slugi altora.

Unitatea sufletească a mers crescând, cu cât am avut mai multe şcoli, mai multe cărţi, mai multe biserici. Când ţăranul din Ardeal citea şi plângea înţelegând chinurile la cari puneau Turcii şi Tătarii pe Românii dela răsăritul Carpaţilor, el nu mai avea numai unitate naţională, ci şi unitate sufletească cu fratele său depărtat. Când un Moldovean sau un Muntean asculta plângând povestite chinurile lui Horea, înainte cu o sută de ani, era dovadă că neamul românesc nu mai avea numai acelaşi suflet, dar şi aceeaşi simţire, adică avea unitate sufletească. Când striga poetul „Hai la Milcov cu grăbire/ Să-l secăm dintr’o sorbire” era dovadă de unitate sufletească. Moldova şi Muntenia au fost ţări româneşti veacuri de-a-rândul, cuprinzând popor cu acelaşi suflet românesc, dar au trăit despărţite, pentrucă n’au avut şi acelaşi gând şi simţire. Acelaşi gând, aceeaşi simţire şi aceeaşi lucrare fac unitatea sufletească a unui popor care acelaşi suflet naţonal. „Eu ţi-s frate, tu mi-eşti frate/ Într’amândoi un suflet bate”. Un suflet bate! Adică un suflet trăieşte şi trăeşte puternic: bate, cum auzi că-şi bate inima în piept.

6. Dar prin ce „bate” un suflet? Prin ce trăieşte el puternic? Prin puterile lui, cari sunt gândul, simţirea şi voinţa, sau înţelegerea, sentimentul şi lucrarea. Dacă ne vom întreba acum: avem noi Românii din toată România acelaşi gând, aceeaşi simţire şi aceeaşi voinţă? Sau pe scurt: avem noi unitate sufletească? Au dreptate aceia cari spun că nu avem?

Sau au dreptate alţii cari zic că o avem în măsură prea mare, aşa că nu mai e nevoe de creşterea ei? 

Vom răspunde că adevărul e la mijloc, ca aproape în toate lucrările cari se discută. Avem unitate sufletească, însă nu în măsură trebuitoare. De aceea trebue s’o cultivăm mereu şi să o sporim. Sau, mai aproape de adevăr: în unele lucruri avem puternică unitate sufletească, în altele mai puţină, sau chiar de fel. Norocul şi tăria noastră, – chiar dinainte de unire – este că în lucrurile mari avem o preţioasă şi viguroasă unitate sufletească. 

Cari sunt aceste lucruri când e vorba de cari Românii gândesc, simţesc şi lucrează la fel? 

a)Mai întâi e sentimentul pe care-l avem faţă de ţara noastră. Iubirea de patrie. Să punem cazul că România întregită e ameninţată de un duşman dinafară. Ştim şi simţim că toţi ne-am ridica, cu acelaşi gând, simţire şi voinţă să o apărăm. Aici nime nu se va da înapoi, avem unitatea sufletească de lipsă; b)Cu toate neînţelegerile din lăuntru şi mizeriile unei vieţi ce ne aşează, noi nu ne-am luat la bătaie între noi, cu revolverul în mână sau cu mitraliera, cum s’a întâmplat la alte popoare. Luptele politice la noi n’au degenerat în lupte fratricide; n’am făcut revoluţii sociale. Deci şi când e vorba de apărarea din lăuntru a ţării, de asigurarea ordinii, noi am dovedit că avem unitate sufletească: nu ne-am făcut duşmani de moarte, ba nici chiar duşmani adevăraţi nu s’au făcut cei ce luptă în diferite partide politice; c)Am avut acelaşi gând şi aceeaşi simţire când a fost vorba de reforma agrară, de votul universal. S’au făcut la noi schimbări revoluţionare fără vărsare de sânge, – ceea ce nu s’a prea întâmplat în alte ţări. Altă dovadă că avem unitate sufletească; d)Ne-am aruncat cu mare avânt la carte şi învăţătură şi am dat şi dăm un mare iureş să ajungem la toate locurile de conducere. Ba în vremea din urmă se pregăteşte iureşul cel mai mare pentru a ne face pe dreptate stăpâni pe bogăţiile ţării cari fructifică până acum mai mult pentru străini. Iată numai câteva din dovezile ce s’ar putea aduce pentru a arăta că noi Românii în lucrurile mari, avem acelaşi gând, aceeaşi simţire şi aceeaşi voinţă. Că avem unitate sufletească. Altfel cele înşirate mai sus nu s’ar fi putut împlini. Dar, adevărat e, că în multe lucruri încă nu avem unitate sufletească, sau nu avem de ajuns». (va urma)