141 de ani de la ivirea în lume a poetului Octavian Goga (n.1 aprilie 1881-m.7 mai 1938)

Iar evenimentul se petrecea nu oriunde în lume, ci în România Rășinarilor Mărginimii Sibiului și al odihnei veșnice a Sfântului Ierarh Andrei Șaguna. Acel înțelept aromân care, aflându-se pe patul său de moarte, ne-a rugat-testamentar să nu ne mai sfădim, ci să ne împăcăm, iubim și întrajutorăm! Sărmanul de el negândind că n-ai cu cine vorbi, zânzania fiind înnăscută în firea nestatornică și șovăielnică a românului! Ca urmare, ne merităm și apropiata soartă și pedeapsă de a nu mai avea voie să rostim, în limba noastră strămoșească, cele mai dragi și omenești cuvinte de pe acest Pământ: Mamă, Mămică, Tată și Tăticule! Vă întreb, pe dumneavoastră, Domnilor Guvernanți ai Lumii: nu vi-se pare prea mare și prea necreștinească această nevrednică pedeapsă cu care vreți să ne apăsați și sufletele și umerii?! De unde și dorința mea, contra prostiilor minților voastre, de a vă povesti cum a început și s-a sfârșit întâia idilă de dragoste din anii tinereței ardeleanului ”Tavi”! Iar de nu i-ați văzut niciodată chipul reprodus pe filele vechilor cărți de citit și în cele de rostit rugăciunile creștine ale românilor, încerc să vă spun eu cam cum arata el în realitate. Și țineți minte că am fost, nu numai contemporan cu măria sa poetul, mai bine de trei ani, dar și că colegii mei din grupa mare a grădiniței ne încântau auzul cu cântece pe versurile sale. Așadar, să vă spun cam cum arăta chipul matur al îndrăgitului poet rășinărean. De era fotografiat sau pictat, el era înfrumuseţat de doi ochi mari, visători, trişti şi înlăcrimaţi. Parcă anume brodiţi de buna lui mamă și de bunul Dumnezeu să privească, să surâdă și să plângă de sub o lată frunte, ce era cutreierată de multe și diverse gânduri. Iar acei ochi ai săi erau nefiresc de albaştri, de parcă ar fi adunat, între pleoapele și sprâncenele blonde, nemărginitul senin și primăvăratic al cerului. Cel care n-a încetat să scânteieze și astăzi deasupra uliţelor şi grădinilor satului copilăriei sale. Cu această imagine păşeam pragul tindei Casei-Memoriale a familiei sale, atunci când o bătrânică frumuşică şi isteaţă, cu ale ei vorbe domoale și puțin cântate, prindea a depăna întâmplări şi poveşti de demult nerostite din gura sa, spunându-mi în microfonul profesional al Radioului Românesc: „Vedeţi poza aia, de pe perete?! De lângă Icoana cu Maica Domnului, cu Pruncul în braţe? În acea fotografie-document se află şi Octavian. Era elev în ultimul an la Liceul German din Braşov. Se întâmpla la doar câţiva ani după ce abandonase studiile Liceului Maghiar din Sibiu. Cei de lângă el sunt câţiva dintre colegii săi de clasă”. Şi întradevăr, privind acea fotografie, uşor aveam să-l disting din numerosul grup al băieţilor. Absolut toţi, purtând pe cap chipie cu cozorocul lucios, iar pe mâneca stângă a vestoanelor uniformelor şcolare, cusute cu şnur auriu, numerele matricole și denumirea liceului. Era o poză făcută în preajma Rusalilor anului 1900 şi a datei absolvirii liceului, iar pe reversul ei sta sigla atelierului braşovean: „Fotto Karl und Weber”. Lesnicios de constatat că distinsa mea povestitoare era tare mândră de chipeşul fecior! Firesc să fie așa din moment ce dânsa era regretata și mult îndrăgita actriţă Ilinca Tomoroveanu-Stănescu (n.21 aug.1941-m.2 mai 2019). Nimeni alta decât strănepoata poetului, din partea surorei mamei aceastuia. Prelungind în timp și în spațiu geografic a mea întâmplare rășinăreană, păstrată în memoria imaginii amintitei fotografii-document, cu timpul aveam să aflu începutul şi sfârşitul unei romanţate povestioare de dragoste dintre acel chipeş băiețandru, viitor mare poet al neamului său, şi o prea frumoasă fată, viitoare dăscăliţă-pictoriţă: domnişoara Aurelia Rusu (1882-1975). De loc din satul maramureșean Bontăieni. El, pe atunci, avea 19 ani, iar ea 17. Şi se brodise astfel încât amândoi să se afle printre invitaţii de onoare ai unei perechi de miri, cununia religioasă și petrecere de nuntă având loc în aşezarea braşoveană Tohanu Nou. Acolo s-au și cunoscut. Şi de grabă s-au plăcut, hotărând ca împreună să-şi petreacă anii studenţiei la Budapesta, iar între timp să se căsătorească. Dar n-a fost să fie aşa, părinţii nelăsând-o pe fată să plece atât de departe de casă. Astfel că anii trec şi trec, iar poetul se căsătoreşte la Sibiu cu fiica unei familii de români bogaţi, în vreme ce în scrinul secret al domnișoarei Aureliei se îngrămădesc poveştile așternute în 50 de scrisori de dragoste, multe dintre ele trimise pe ascuns de autorul lor. Însă, majoritatea scrise în versuri, între care şi cea intitulată „Dăscăliţa”, dedicată atât acelei iubite, cât și surorei sale din Rășinari. (…) „Copil blajin, cuminte prea devreme,/Sfielnică, bălaie dăscăliţă./(…)Moşnegi, ceteţi ai cărţilor din strană,/Din graiul tău culeg învăţătură,/E scrisă par’că ’n zâmbetele tale/Seninătatea slovei din scriptură,/(…) Căci văd aievea întrupat ceaslovul,/În vorba ta domoală şi cuminte./(…) La tine vin nevestele să-şi plângă/Feciorii lor la slujbă la ’mpăratul,/Şi tu ascunzi o lacrimă ’ntre slove,/În alte ţări când le trimiţi oftatul(…)/La pragul tău e plină ulicioara/Şi fetele îşi şoptesc în taină:/Ce mâini frumoase are domnişoara.(…)/Tu stai în prag şi din frăgar o frunză/La sânul tău s’a pogorât să moară,/Iar vântul spune crengilor plecate/Povestea ta, frumoasă domnişoară…”.

Epilog: sâmbătă, 7 mai 2022 se vor împlini 84 de ani de când poetul răşinărean îşi doarme somnul de veci în cripta din grădina Castelului Feudal de la Ciucea Țării Crișurilor, ducând cu el în mormânt plăcutul chip şi frumosul grai maramureşean al prea sfielnicei dăscăliţe. Cea care s-a stins din viaţă, la vârsta de 96 de ani, în aşezarea sa natală, dorind ca pe crucea de la căpătâiul mormântului său, să fie gravat un dulce vers din creaţia mult îndrăgitului ei iubit și poet din anii tinereții sale: „Iar vântul spune crengilor plecate/Povestea ta, frumoasă domnişoară!” Iar acele crengi aplecate umbros și înmiresmat peste mormântul său,sunt ale unui tei sălbatic, acum în etate de 47 de ani, coborât de pe poalele înflorate și înverzite ale legendarilor munți maramureșeni ai Gutâiului.

Ioan Vulcan-Agniţeanul