WhatsApp-ul de odinioară: comunicare fără internet în vecinătățile săsești din Curciu

50 de ani a durat construirea Bisericii Evanghelice din Curciu, satul sibian căruia sașii îi spun Kiertš, iar maghiarii Kőrös, scrie Daniela Cîmpean, președinta Consiliului Județean Sibiu, într-un nou episod al seriei Oameni și locuri de poveste.

Ridicată începând cu anul 1425, biserica avea hramul Sfântului Ioan Botezătorul pe vremea când era de rit catolic, însă, după reforma lui Martin Luther, a devenit evanghelică și nu a mai purtat denumirea vreunui sfânt protector.

În fața bisericii, cu cheile în mână, profesoara de limbă germană și engleză din sat, Dana Crișan, își întâmpină vizitatorii. De 12 ani este omul bun la toate. „Am și mașină de tuns iarba. Vara, tot la trei săptămâni trebuie tăiată”, spune femeia în timp ce descuie poarta incintei.

În urmă cu mai bine de 30 de ani a devenit profesoară de limbi străine pentru copiii din sat, după ce ea însăși a învățat, în copilărie, săseasca vorbită în vecini. „Așa se învață cel mai repede, în stradă, cu ceilalți copii. Sunt româncă, însă știu săseasca la fel de bine ca orice sas. M-a ajutat să învăț mai ușor germana și engleza.”

A devenit și ghid în cel mai cunoscut loc din Curciu. „Veneam foarte des aici încă din copilărie. Pe această alee de acces, tinerii îl așteptau pe preot: băieții pe o parte, fetele pe cealaltă. Preotul intra în biserică pe ușa din față, iar credincioșii pe alta, din lateralul bisericii.”

Ajungem în fața portalului de acces, bogat în ornamente cioplite în piatră, cu reprezentări zoomorfe și vegetale. „Inițial au existat și patru statui ale sfinților, însă au fost îndepărtate odată cu trecerea la cultul evanghelic.”

Pentru sătenii din Curciu, soarele are propriul sunet. „Avem un clopot turnat în 1536, care anunță răsăritul și apusul. În fiecare zi, clopotarul vine și trage acest clopot de două ori, dimineața și seara. Orele diferă în funcție de anotimp, după cum se trezește sau pleacă soarele la culcare.”

Mai sunt încă două clopote, fiecare cu rostul său. „Cel mare este mai vechi decât biserica; probabil a fost adus de altundeva, pe el fiind gravat anul 1310. Îl tragem când se apropie furtuna. Cel mic, din 1572, este pentru înmormântări, când se trage împreună cu cel mare. Este singurul prilej când bat două clopote.”

Sașii erau organizați în patru vecinătăți, în funcție de zona în care își aveau casele. În urma lor au rămas patru lăzi, toate cu documente, registre și unele obiecte cu rost bine știut. „Acesta era WhatsApp-ul sașilor de odinioară”, spune profesoara-ghid Dana Crișan.

În mână ține o plăcuță de vecinătate, confecționată din lemn, pe suprafața căreia este încrustat anul 1877 și diferite inițiale. De altfel, în ladă sunt mai multe astfel de plăcuțe, cu ani diferiți. „Timp de sute de ani, sașii au folosit aceste plăcuțe pentru a comunica între membrii comunității. Sistemul era simplu și eficient: liderul mergea la un membru, îi transmitea mesajul pentru ceilalți, cum ar fi convocarea pentru coasă sau săparea unei fundații, și îi dădea plăcuța. Acesta o transmitea mai departe, împreună cu mesajul. Astfel, mesajul și plăcuța ajungeau la toți membrii vecinătății și nimeni nu putea spune că nu a fost înștiințat sau să întrerupă firul comunicării.”

Recondiționată începând cu anul 2010, biserica se prezintă într-o stare foarte bună. „Predomină stilul gotic. Avem aceste trei minunate chei de boltă, pe ale căror rozete sunt reprezentate Fecioara Maria, Mântuitorul și simbolul pelicanului, pasărea care, potrivit legendei din spațiul germanic, și-a sacrificat viața pentru a-și salva puii.”

Timp de cinci secole, biserica sașilor a păstrat un secret ascuns sub un strat gros de var, odată cu renunțarea la catolicism. „Este o frescă de mari dimensiuni care surprinde scene biblice importante, cum ar fi intrarea în Ierusalim, Cina cea de Taină sau Rugăciunea din grădina Ghetsimani. Interesant este faptul că, în Cina cea de Taină, apare și săteanul care a plătit lucrarea, înfățișat îngenuncheat în fața lui Iisus. Includerea donatorului în frescă a fost felul în care i s-a mulțumit pentru generozitatea sa.”

Ajungem și la orga încă funcțională. „Aceasta era metoda prin care se transmitea aerul produs în burduf către orgă, pentru a putea cânta. O persoană stătea aici tot timpul cât se cânta și trebuia să acționeze această pedală pentru a produce aer”, spune Dana Crișan, apăsând ritmic pe o grindă din lemn de care este agățat un bolovan pe post de contragreutate.

Tuburile argintii prind viață și scot un sunet gutural. „Trebuie dusă la recondiționat”.

Recent, printr-un proiect finanțat de Ministerul Culturii din Germania, casa clopotarului și capela, care în vechime a adăpostit inclusiv un osuar, au devenit spații de cazare. „Cei mai mulți turiști vin din Germania, însă am avut chiar și din Shanghai. Nu demult a fost un grup de patru arhitecte chinezoaice care au venit special pentru bisericile fortificate săsești și pentru Transfăgărășan. Am fost uimită să constat cât de multe știau despre țara noastră.”

Dana Crișan se consideră un om norocos: „Am avut șansa să cresc între sași, să învăț ce înseamnă buna rânduială în familie și comunitate. Îi admiram pentru dansurile de sub teiul înalt din curtea casei parohiale, pentru Carnaval sau Sărbătoarea coroanei. Se ajutau, nimeni nu rămânea pe dinafară. Îmi amintesc și de punguța de Anul Nou, cu dulciuri și fructe, pe care sașii o dăruiau copiilor din vecini, indiferent dacă erau sași sau români.”

Ca dascăl, zugrăvește o imagine a actualelor generații de copii: „Primesc totul mult prea ușor, nu sunt lăsați să lupte pentru ceea ce își doresc. Ajung să fie demotivați, situație de care nu sunt doar ei vinovați.”

Daniela Cîmpean scrie la finalul postării sale: Turul se încheie, cheia se răsucește în urma noastră. „Un loc fără o poveste este lipsit de suflet”, conchide profesoara-ghid, o româncă în ființa căreia continuă să trăiască spiritul fostei comunități de sași din sat, formată în prezent din doar patru persoane.

„Germana este o limbă a eternității, fiindcă tot timpul ai ceva de învățat”, mai adaugă înainte să plece pe strada pietruită care coboară spre centrul Curciului, sat din județul Sibiu, cel cu oameni și locuri de poveste.