“Vine o zi când se va sfârşi…” Rock-ul românesc pierde un mare muzician din universul Holograf

Uneori, muzica se opreşte pentru o clipă. Nu pentru că s-a terminat concertul, nu pentru că s-au stins luminile de pe scenă, ci pentru că unii dintre oamenii care au construit acea muzică nu mai este.

În spatele fiecărei trupe pe care o vedem pe scenă există mai mult decât niște versuri şi refrene cunoscute. Există ani de muncă şi de repetiţii, sute de concerte, prietenii legate în turnee şi oameni care, de multe ori, rămân în umbra reflectoarelor, dar fără care muzica nu ar fi avut acelaşi sunet. Pentru public, o trupă înseamnă melodii care îţi rămân în memorie, pe care le fredonezi ori de câte ori eşti binedispus, care te ung pe suflet, lăsând un mesaj profund pentru fiecare dintre noi. Pentru cei care au urcat pe scenă împreună, simțind din plin toată atmosfera, însă, înseamnă o viaţă întreagă trăită prin muzică. Iar când unul dintre oamenii care au pus suflet în acea muzică pleacă, liniştea apăsătoare care rămâne pare mai grea decât orice acord de chitară, “tunet” al bateriilor sao orice notă muzicală.

Lumea rockului românesc a primit astăzi o veste care a adus tristeţe printre fani şi printre cei care au trăit ani întregi aproape de scenă. Mugurel Vrabete, basistul trupei Holograf, s-a stins din viaţă la vârsta de 70 de ani, după o lungă luptă cu o boală grea.

Pentru public, Holograf înseamnă melodii care au trecut testul timpului. Refrene care au răsunat pe scene mari, la festivaluri sau în săli pline, dar şi în căşti, în sistemul audio din autoturisme sau la radio, în momente în care oamenii aveau nevoie de puţină muzică în viaţa lor, pentru a se destinde şi de a se desprinde de realitate. Dar, dincolo de aceste melodii se află cei care le-au compus şi interpretat, oameni care au repetat ani la rând în săli poate prea mici pentru visurile lor, care au urcat pe scenă în faţa a mii de spectatori, unde publicul era mai aproape ca niciodată. Oameni care au trăit muzica nu doar ca pe o profesie, ci ca pe un mod de a vedea lumea. Mugurel Vrabete a fost unul dintre acei oameni.

Poate că, pentru public, numele lui nu era rostit de fiecare dată atunci când se vorbea despre Holograf. Dar, pentru cei care înţeleg ce înseamnă o trupă adevărată, rolul lui a fost unul esenţial. În muzică, basul este acel instrument care ţine totul în echilibru. Nu căuta mereu să iasă în faţă, dar fără el piesa își pierde stabilitatea, ritmul, acel fundament pe care se construieşte întreaga armonie.

De-a lungul a peste patru decenii, Mugurel Vrabete a fost unul dintre pilonii discreţi ai trupei Holograf, contribuind afectiv la sunetul care avea să devină recogniscibil pentru milioane de ascultători. Intrat în formaţie în anii ‘80, el a făcut parte dintr-o generaţie de muzicieni care au reuşit să transforme rockul românesc într-un fenomen cultural, într-o perioadă în care muzica avea uneori mai multe obstacole decât scene.

Holograf nu a fost doar o trupă care a lansat hituri. A fost o poveste care a crescut odată cu publicul ei. De la primele concerte până la marile apariţii, formaţia a trecut prin ani, schimbări şi prin generaţii diferite de ascultători, fără să își piardă identitatea.

Melodii precum „Ţi-am dat un inel”, „Să nu-mi iei nicodată dragostea”, „Ochii tăi” sau „Dacă noi ne iubim” au devenit, în timp, piese care nu mai au nevoie de prezentare. Sunt acele refrene pe care oamenii le recunosc după primele acorduri şi pe care le fredonează aproape instinctiv, indiferent de vârstă.

Cei care l-au cunoscut pe Mugurel Vrabete vorbesc despre el ca despre un om echilibrat, discret, dar profund dedicat muzicii. Era genul de muzician care nu avea nevoie de lumina reflectoarelor pentru a fi apreciat. Prezenţa lui se simţea în fiecare piesă, în fiecare concert, în fiecare moment în care trupa urca pe scenă.

Pentru public, melodiile vor rămâne. Ele vor continua să se audă la radio, în playlist-uri sau în amintirile celor care au crescut cu ele.

Dar pentru colegii lui de trupă şi pentru cei care l-au cunoscut, fiecare acord de acum înainte va purta şi o urmă de nostalgie.

Pentru că, dincolo de aplauze, de scenă şi de luminile reflectoarelor, muzica rămâne în primul rând o poveste despre oameni.

“Vine o zi, vine o zi când se va sfărşi…”