Un pelerinaj istoric, fără ecou? Cultura mâncării sau a supravieţuirii?

În luna mai, Tribuna a semnalat pelerinajul fără alimente care a traversat Sibiul, reprezentând o mare provocare pentru grupul condus de jurnalistul ieşean Cezar Elisei, preşedintele Asociaţiei Postul Terapeutic.

Puţine publicaţii au relatat despre grupul plecat din Iaşi care a făcut 1050 de km pe jos – în 25 de zile, numai cu apă, mai mult de un milion de paşi – înregistrând o performanţă istorică, fără a solicita, în vreun fel, recunoaşteri publice.

Articolul cotidianului sibian este la loc de cinste pe pagina asociaţiei (www.asociatiapostului.ro), site-web de pe care cititorii pot afla informaţii despre apă, masaj (visceral şi reflexoterapie), alimentaţie sănătoasă, istoria şi beneficiile postului, taberele de postit şi că asociaţia recomandă şi apa alcalină filtrată Kangen. Acum, vă informăm că eroii pelerinajului au ajuns cu bine în Bucureşti, ei depunând jertfa lor la paraclisul Catedralei Mântuirii Neamului, fiind întâmpinaţi cu flori şi cu cântarea „Hristos a Înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând”. Despre efortul şi jertfa depusă este greu să vorbim, nefiind niciodată în situaţia de a face peste o mie de km pe jos … şi fără alimente!

Nu ştim dacă scopul pelerinajului a fost atins şi membrii grupului sunt mulţumiţi cu realiza­rea istorică!

Au reuşit ei să promoveze postul cu apă şi să facă lobby pentru înfiinţarea unei clinici de tratare cu apă?

Este evident că ultimele obiective ale pelerinajului sunt greu de atins, mulţi militând pentru pace, bunăstare generală şi pentru prezenţa „Duhului Sfânt în existenţa noastră” … şi totuşi rezultatele nu se văd, … încă!

Analizând – ca simplu spectactor -, mărtu­risesc faptul că am cunoscut atât cititori care cred în demersul asociaţiei, cât şi din cei care refuză să creadă că este posibil să trăieşti un timp fără alimente, mulţi fiind chiar indiferenţi la această informaţie. Mersul pe jos – peste 1000 km – este prima mare realizare pe care toţi ar trebui să o recunoaştem! A face peste 40 km pe zi (Sibiu-Sibiel, dus-întors/ zilnic, timp de 24 de zile), este o performanţă greu de imaginat, pentru noi, cei obişnuiţi cu o viaţă relativ sedentară. A nu mânca timp de 24 de zile şi a trăi numai cu apă, este o altă perfor­manţă, care nu ţine de „cultura mâncării”. În ultimele decenii, am învăţat că şi cultura culinară contribuie la făurirea profilului identitar al fiecărui individ şi comunităţi. Din şcoală, învăţăm că alimentaţia este vitală pentru supravieţuire, mâncarea asigurând energie, cea mai importantă funcţie – în afară de a te sătura – fiind legătura cu oamenii: «noi nu mâncăm cu dinţii şi nici nu digerăm cu stomacul; noi mâncăm cu spiritul, gustăm după nişte norme culturale… Fiecare popor se defineşte prin practicile sale alimentare şi prin obiceiurile sale la masă, …» (Léo Moulin, L’Europe ŕ table ..., 1975).

Este evident că pelerinajul nu a fost un itinerar spiritual, echipa propunându-şi să unească cele trei provincii istorice, nu să descopere identitatea culinară a moldovenilor, ardelenilor sau a muntenilor. Deşi, învăţat să beau zilnic ceai, mi-e greu să înţeleg cum pentru japonezi „ceaiul a început ca doctorie şi a ajuns cu vremea o băutură”, fiind ridicat la nivelul unei adevărate religii, a estetismului – ceismul. Un colectiv, condus de André Malraux, scria (în Itinerarii spirituale – cap. Ceaşca omenirii): Ceismul e un cult întemeiat pe închinarea la frumos în mijlocul întâmplărilor de rând ale vieţii de toate zilele. El vorbeşte de neprihănire şi armonie, de taina iubirii între oameni, de roman­tismul ordinii sociale. El e, în fiinţa lui, o credinţă a nedesăvârşirii, precum e şi o gingaşă încercare de împlinire a ceva cu putinţă în lucrul acesta cu neputinţă căruia îi zicem viaţă (…) Cei ce nu pot să simtă în ei micimea lucrurilor mari, sunt făcuţi să treacă cu vederea măreţia micilor lucruri în ceilalţi”. Urmărind filosofia ceaiului – pe care scriitorul Okakura Kakuzo o sintetiza frumos în înţeleapta cuge­tare „cel ce nu e conştient de propria micime nu va putea niciodată înţelege grandoarea celuilalt” – am încercat să redescopăr poves­tea apei, printr-o lucrare puţin cunoscută: „Puterea vindecătoare a APEI. Nu eşti bolnav, doar însetat! Nu trata setea cu medica­mente!” (autor: scriitorul şi doctorul iranian Fereydoon Balmanghelidj), o lucrare „clasică despre sănătate, manual de medicină preventivă şi autoeducare, pentru cei ce doresc să accepte logica naturalului şi a lucrurilor simple în medicină”. Scrisă într-un stil pe înţe­lesul cititorului, lucrarea pleacă de la reportajul apărut în ziarul Independent (Londra, 2003): «„Marea majoritate a medicamentelor – mai mult de 90% – au efect doar la 30% dintre oameni”. Iar editorul ştiinţific al ziarului a făcut următorul comentariu: „În industria de medi­camente nu mai este un secret că majoritatea produselor lor sunt ineficiente pentru cei mai mulţi dintre pacienţi, însă este pentru prima dată când o asemenea persoană cu greutate din cadrul conducerii companiei declară public acest lucru”». Iar când persoana este în condu­cerea unei companii globale farmaceutice – a treia din lume – lucrarea se justifică a fi lectu­rată, măcar pentru a cunoaşte argumentele şi de ce autorul susţine că «apa are proprietăţi de viaţă şi proprietăţi prin care viaţa este susţinută. Apa are un rol hidrolitic bine determinat, (…) Apa reprezintă sursa de energie pentru crearea vieţii». Pentru a înţelege concluziile lucrării – schimbarea de paradigmă prin care pot fi economisite „cheltuielile uriaşe şi inutile pentru îngrijirea sănătăţii. Numai hiper­tensiunea arterială şi afecţiunile cardio­vasculare asociate ei costă naţiunea noastră peste 100 de miliarde de dolari pe an” -, sun­tem invitaţi să desluşim cugetarea dramatur­gului George Bernard Shaw: «Omul raţional se adaptează lumii, cel neraţional persistă în încercarea de a adapta lumea vederilor proprii. Iată de ce progresul de orice fel depinde de cel neraţional».

Într-o lume în care media este susţinută printr-o publicitate agresivă, cultivând sintagma „al dracului de bun!”, pelerinajul s-a încheiat cu bine, fiind un semnal despre cultura supravieţuirii, dar şi despre supravieţuirea culturii!

Răsturnând regulile şi învingându-şi demonii interiori, pelerinii au urmat terapia cu apă şi s-au rugat, convinşi că numai prin pocăinţă şi rugăciune există vindecare, îmbrăţişând fără rezerve POSTUL CREŞTIN!

Cezar Elisei prezenta – în lucrarea „CALEA MEA. Dieta creştină şi alimentaţia naturală” – capitolul «Ce vrea „cultura media” de la noi?». În căutarea unei vieţi sănătoase – prin schimbarea stilului de viaţă şi asociind valori creştine -, ei au găsit calea în viaţă, încercând să ne ilumineze! Dar noi?