FITS 2022
Tribuna
La Mulți Ani, nea Gică! Peripeții în lumea fotbalului, sau ”Gheorghiță, file de poveste!” De la cum a ajuns la Steaua, la aventurile din Valea Jiului, teama de Securitate și multe altele
Ovidiu BOICA
2514 vizualizari
La Mulți Ani, nea Gică! Peripeții în lumea fotbalului, sau ”Gheorghiță, file de poveste!” De la cum a ajuns la Steaua, la aventurile din Valea Jiului, teama de Securitate și multe altele

 

Da, ”Gheorghiță, file de poveste”, titlu sub umbrela căruia încercam să cuprind, în 2009, în Tribuna Sporturilor, întregul dialog cu unul dintre foștii fotbaliști de renume pe are i-a avut Sibiul.

Originar din Făgăraș, dar adoptat în cele din urmă de orașul nostru, Ion Gheorghe a împlinit, pe 18 iunie, 64 de ani. ”Gheorghiță” a îmbrăcat tricoul ”șoimilor” mai mulți ani, iar pe cel al Stelei, timp de 4 sezoane, din 1978 până în 1982, ridicând o dată deasupra capului trofeul Cupei României.

Așa cum aminteam, în urmă cu mai bine de 10 ani am stat de vorbă cu ”nea Gică” la un local de pe Bd. Victoriei, ”Magnolia”, mai cunoscut drept Fan Club-ul neoficial al Stelei, unde se adunau zi de zi fani incoruptibili ai grupării din ”Ghencea”, bineînțeles în jurul fostului fundaș al ”șoimilor” și al Stelei. A rezultat un dialog spumos, presărat cu multe glume și poante, cu amintiri din perioada în care activa ca jucător, dialog la finalul căruia am plecat cu dureri de maxilar, atât de mult s-a râs, pentru că în preajma lui n-ai cum să rămâi serios mai mult de câteva secunde. ”Nea Gică” e un personaj aparte, un om deosebit, cu care de fiecare dată te întâlnești cu plăcere. Venind în zilele noastre, cu siguranță ”Gheorghiță”, așa cum îi mai spun prietenii, e un ”pansament” pentru oricine resimte vremurile grele pe care le traversăm. De atunci, inclusiv zilele trecute, ne-am mai întâlnit pasager și, credeți-ne, a rămas același om spectaculos.

Vă propunem să recitiți materialul publicat în Tribuna Sporturilor, în 2009, pentru că ce altceva l-ar putea caracteriza mai bine pe fostul jucător, actualul profesor de sport, antrenor la propria școală de copii și juniori, școală care-i poartă numele.

Așadar...

”Gheorghiţă”, file de poveste

 

Fiecare întâlnire cu Ion Gheorghe e o adevărată terapie de râs. În preajma celui care, acum mai bine de două decenii și jumătate, a îmbrăcat tricoul Stelei și care a făcut un cuplu de temut, pe stânga, cu Marcel Răducanu, nu poți sta nici măcar 5 minute serios; imediat te cucerește cu tot felul de glume și întâmplări hazlii, te face sclavul bunei sale dispoziții și oricât de multe probleme ai avea pe cap, uiți de ele cât a-i zice "Steaua". Un astfel de om n-ai cum să nu ți-l dorești mai-tot timpul prin preajmă, iar o zi începută cu el e - garantat, sută la sută - una reușită.

Cu "Gicuţă" am avut o poveste la Fan Clubul Steaua, într-un cochet local situat în Sibiu, pe Bd. Victoriei. Necunoscătorii îi spun Magnolia, dar localul lui Adi Baltador a devenit tot mai cunoscut drept locul de întâlnire al celor mai împătimiţi suporteri ai grupării din Ghencea. "Ne strângem cu toţii aici când are Steaua meci. Suntem vreo 35, poate 40 de "nebuni", în sensul frumos al cuvântului. Vin, rând pe rând, Colonelu', Radu Army, Boss, Stancovici, Gigi, Nicu Cablu, Florea, Telu, Primaru' Lazăr, Tavi, Victoraş, zis Terente, Mişti, Manu, Coco, Horaţiu, Anel, Nilă, Crăciu, Ciuloa... Unii n-au citit degeaba cărţi, în toţi aceşti ani, au funcţii mari, unii lucrează în armată, unul e avocat... Aici însă, suntem cu toţii egali, avem aceeaşi funcţie, suntem... suporteri Steaua", spune Ion Gheorghe, înainte de a-şi îmbrăca, la fel ca ceilalţi, tricoul cu Steaua, pentru o poză de grup. Discuţia s-a purtat în faţa unei cafele şi a unui pahar cu apă. Poate surprinde, pentru cei care l-au cunoscut pe "Gicuţă" cu mulţi ani în urmă şi care nu l-au mai întâlnit măcar de vreo 15. "Din '94 nu mai beau decât apă minerală. Poa' să fie nuntă, chef, botez, Revelion, orice altceva, numai apă. Vreau să fac şpriţ din vinul pe care l-am băut până acum vreo 15 ani", mai zice, şi ne asigură că n-a făcut schimbarea asta din cauza vreunei probleme de sănătate, ci pur şi simplu din pură voinţă.

 

”Capitolul” Steaua

 

O parte din trăznăi i le cunoşteam de prin auzite, deveniseră deja folclor, iar pe altele le-am aflat acum. Pentru ca povestea să aibă un început, primele vorbe au fost despre saltul de la Făgăraş, un mic orăşel - cel natal - braşovean, cu o echipă în Divizia B, la Steaua. "Pe atunci nu se căutau jucători prin America de Sud, prin Europa, nu se aduceau fotbalişti văzuţi pe DVD. Eu am făcut câteva meciuri chiar bune la Făgăraş şi, într-o zi, am fost chemat «la arme» în Ghencea. Mi s-a zis că, în două zile, să mă prezint cu valiza în Ghencea. Zis şi făcut. Am ajuns la porţile stadionului. Tot stadionul era păzit de militari. M-a luat unul în primire. «Pe cine căutaţi?». «Pe tovarăşu' colonel Florescu!». A pus soldatu' mâna pe telefon, avea din ăla «mobil», cu manivelă - şi face semnul ca şi cum ar învârti la ea. A venit la poartă tov. Florescu, m-a luat în primire. Era un tip din ăsta cu voce groasă - îl imită imediat - pentru că fuma numai Kent din ăla lung. Mi-a zis să-l urmez; el a luat-o înainte, da' la un moment dat s-a întors către mine şi m-a întrebat: «Da' valiza ţi-ai luat-o?». «Cum să nu tovarăşu' colonel». Şi i-am arătat. Aveam o pungă de aia de-un leu, iar la mânere pusesem un lăcăţel din alea mici, chinezeşti. Ce să ştiu eu ce tre' să iau cu mine? Mi-am pus periuţa, pasta de dinţi, un prosop... Altceva ce să-mi fi luat? Şi m-a trimis în camera 38, cu Marcel Răducanu", povesteşte "Gicuţă".

La Steaua jucau, pe atunci, Iordănescu, Liţă Dumitru, Sameş, Belodedici, Marcel Răducanu, Balint, Vasile Iordache, Ailenei, iar antrenori erau Gheorghe Constantin, "Profesoru'", şi Zavoda. "Profesoru'" era cât pe ce să-l dea afară, după un antrenament, pentru o altă trăsnaie. "Eram la mijlocul terenului şi, la un moment dat, antrenoru' ne-a zis că avem 10 minute în care putem să facem ce vrem cu mingea. Eu unul am luat-o, m-am dus la gard şi am dezumflat-o într-o ţeapă. «Gheorghiţă, ce faci?». «Ce să fac, dom' profesor. N-aţi zis că putem face ce vrem noi cu mingea?» Era să mă dea afară, noroc că au sărit colegii şi am fost ţinut mai departe în lot. La Steaua era competiţie, fiecare făcea câte-o boacănă, era clasament. Mi-au şi zis colegii după aia: «Gheorghiţă, cu asta ai ajuns în vârful clasamentului!»", rememorează Ion Gheorghe.

 

Teama de Securitate

 

Fireşte, din discuţie nu putea lipsi şi momentul în care, pentru prima dată, i-a fost teamă cu adevărat. În '81, Marcel Răducanu a profitat de un turneu al naţionalei şi a rămas în Germania, la Hanovra. "Cu Marcel m-am împrietenit poate cel mai mult, stând cu el în cameră, în cantonament, şi jucând pe aceeaşi parte cu el. Eram eu, el şi Costică Zamfir, pe stânga. La meciuri, când schimbam porţile, la pauză, migra lumea, venea pe partea unde jucam noi. Spectacolul era asigurat. Dar, de Marcel era vorba. El mai venea pe la mine pe acasă, la Făgăraş, făceam vacanţele împreună. În '81, a plecat în Germania, cu naţionala, şi a fugit din cantonament. A rămas la Hanovra. Eu eram, cu Steaua, în Madagascar, în Insulele Reunion. La întoarcere, ăştia cu epoleţi m-au băgat în şedinţă. «Răducanu era ca şi fratele tău, imposibil să nu-ţi fi zis că vrea să fugă în Germania!". Eu chiar nu ştiam de intenţia lui, nu îmi zisese nimic. Totul a fost făcut în mare secret. Le-am şi spus tablagiilor de la securitate că, dacă ştiam ce are de gând, rămâneam şi eu. Ei, de atunci s-au împuţinat vizele. Echipa pleca, mai nou, numai în ţări din astea, «exotice», Iugoslavia, Bulgaria, Cehoslovacia. Iar «Gicuţă», ioc viză!", rememorează... "Gicuţă".

Ghinionul lui Ion Gheorghe, la naţională, a fost că, pe postul său, juca Nae Ungureanu, de la Craiova. Astfel că, la naţională, a ajuns destul de târziu, în '82, pentru prima oară, pentru un meci cu Elveţia, dar n-a fost folosit atunci deloc, pentru că Ungureanu era de neclintit. Bucuria convocării în premieră nu poate fi nici ea uitată aşa uşor. "Joia m-au anunţat printre cei convocaţi, iar seara am mers la Athenee Palace, să sărbătoresc. Şi, uite-aşa, dă-i cu vinu', una, două, trei butelii... La un moment dat, chelneru' îmi aduce o sticlă de apă minerală şi-mi zice că, într-un colţ, e cineva care mi-a trimis-o. Era Pişti Covaci, fie iertat, antrenorul naţionalei. A doua zi, la lot. «Mei Gheorghiţă, văzut tu pe mine undeva aseară?». «Nu, nea Pişti!» «Bine mei Gheorghiţă, nici eu nu văzut la tine!», povestește ”nea Gică”.

 

I-a ”stins lumina” lui Cernăianu

 

O bună perioadă Ion Gheorghe a fost folosit fundaş de bandă stângă şi la Steaua, asta până la un meci cu Universitatea Craiova, cea mai în vână echipă românească din acea perioadă. "Antrenor era Duţu Cernăianu la Steaua. La o fază a Craiovei a şutat Cîrţu, Iordache plonjase deja, la bară, să respingă, dar eu am preluat pe 6 metri, din stânga venea Zoli Crişan, şi el plecat prea devreme dintre noi, din păcate; i-am dat-o printre picioare şi după aia am rezolvat faza. Am bătut Craiova Maxima, cum era pe atunci, cu 1-0, gol Iordănescu. La Craiova jucau nume mari, Cămătaru, Cîrţu, Zoli Crişan... Pe banca noastră însă, s-a "stins lumina". L-am băgat în boală pe antrenor, a leşinat, ne întreba după meci cât a fost scorul. Şi aşa am ajuns să joc mai avansat, n-am mai fost lăsat în apărare", povesteşte Ion Gheorghe.

Alte trăsnăi. "La Steaua, în fiecare joi, fotbaliştii primeau câte 5 kilograme de carne. Într-o săptămână nu ne-au mai adus, şi atunci l-am întrebat pe Traian Ionescu, el era antrenor pe atunci, ce s-a întâmplat de n-am mai primit. «Da' ce mă, io sunt măcelaru' mă-tii?» Şi jap, şi trosc... Tot cu nea Traian Ionescu. El umbla mai-tot timpul îmbrăcat în negru şi avea o pălărie, tot neagră, cu boruri largi. De-asta îi ziceam Zorro. În vestiar, eu aveam locul undeva de unde vedeam când intră el. Într-o zi am stat de «şase». «Vine Zorro!» Nu ştiu cum m-a auzit, dar a intrat în vestiar şi mi-a dat o mamă de bătaie de numa', numa'".

 

Peripeţii în Vale

 

Când aduc vorba de Valea Jiului, lui "Gheorghiţă" îi vin în minte altele. "La Lupeni toţi «minerii» erau dulapuri, doi pe doi, toţi mustăcioşi. La un moment dat, am vrut să fac şi eu conversaţie cu ei, să intru în vorbă. Noroc bun! Pe teren m-a luat în primire mijlocaşul. «Te anunţ că pe aici nu se trece». «Nu-i nimic, atunci trec pe la sârbi», i-am zis. Am dat mingea pe lângă el, dar a venit altul în alunecare şi m-a luat cu totul. A băgat o alunecare de putea să scoată doi vagoneţi de cărbuni de pe teren. Am jucat exact un minut. «Bine aţi venit!» scria pe targă. Am ajuns pe bancă şi, la un moment dat, Monu Bratu m-a trims să fac duş. «Nu merg, nea Monu, decât dacă vii şi dumneata cu mine!». Erau ăia cu ciocanele lor de mină pe tunel, praf mă făceau...", îşi aduce aminte "Gicuţă". Sau, altădată: "La Petroşani, tunelul de ieşire de la vestiare pe teren era atât de îngust de nu încăpeau doi umăr la umăr, mergeam în şir indian. Eu eram ultimul şi nu ştiu ce m-a apucat că, la un moment dat, am început să bat din palme şi să strig la ai mei: «Hai, băieţi, că se poate!». În spatele meu era unul de la Jiul, mi-a dat un picior în fund de-am ajuns căpitan la noi. Mi-a şi zis Sameş, căpitanul nostru: «Ce faci, Gicuţă, nu erai ultimul?». «Ultimul nu mai există, şi-a luat zborul».

Amintirile neplăcute din Valea Jiului l-au făcut pe Ion Gheorghe să nu-şi mai dorească să joace acolo. "Aveam meci acasă, eram deja la Sibiu. Îmi trebuia un cartonaş să stau în etapa următoare, să nu merg să joc la Petroşani. Cu arbitrul mă cunoşteam bine şi i-am zis să-mi dea un cartonaş. «Gheorghiţă, fă şi tu ceva, ca să am motiv!». Au trecut 80 de minute şi eram tot fără cartonaş. Nu puteam să dau în vreun adversar. Jucam cu Unirea lui Neluţu Popa, Filip, Mitracu. Ne ştiam între noi, eram prieteni, cum să dau? La un moment dat am avut un aut, am luat mingea şi am tot avansat cu ea, fără să arunc, vreo 10 metri. Arbitru': «Gheorghiţă, baţi de unde sunt eu!». «Cum să bat din Timişoara, dom' arbitru?». Era bănăţean. Şi aşa am primit «galben» şi am stat meciul următor".

 

* * *

 

* "După un antrenament, la Sibiu, am făcut pariu cu portarul Hara că nu-mi dă niciun gol din 10 lovituri de la 11 metri. Am bătut palma, l-am lăsat să pună mingea pe punctul cu var şi, după aia, am traversat terenul şi m-am dus în cealaltă poartă. Normal că am câştigat pariul!".

 

 * "Un alt pariu. Petre Ucidău era renumit, avea o viteză de invidiat. Am făcut pariu cu el că îl bat pe suta de metri cu un metru. Eu eram şi după o accidentare. Am luat startul şi a trecut linia de sosire cu vreo 10 metri înaintea mea. Când am ajuns, Petre se bucura că m-a învins, dar eu am scos de la jambieră un metru din ăla de lemn, de tâmplărie, şi am început să-l altoiesc pe spate. L-am bătut la... suta de metri!"

* "Jucam cu Flacăra Moreni şi, la un moment dat, am ajuns cu mingea în colţul terenului, la fanion. Erau 3 pe mine. Mă făceam că şutez, se întorceau. Un corner sau un fault tot scoteam eu... La un moment dat m-am aplecat şi m-am făcut că pun mâna pe minge. «Da' ce-aţi mai fluierat, dom' arbitru?». Cei trei s-au întors să vadă ce decizie se dă, iar eu am trecut mingea printre ei şi dus am fost. I-am lăsat acolo, legaţi de steag. Le-am şi zis după aia: «Bă, băieţi, vă pun semafoare!».

 

* "În '83 am ajuns la Bistriţa, de la Steaua. Apoi la FC Bihor. La Oradea am dat la facultate. Eram la cursuri; aveam o profesoară, scria la tablă, dar eu şi cu Doru Nicolae nu înţelegeam nimic din ce scrie. La un moment dat am ridicat mâna! «Spuneţi!". «Am vrea să udăm florile, dacă se poate!»".

 

* "La Chimia Rm. Vîlcea, spre finalul carierei, eram mai mulţi jucători de vreo 30 şi ceva de ani. La un moment dat preşedintele de atunci ne-a dat de înţeles că ar cam fi cazul să ne lăsăm de fotbal, voia să scape de noi. «Băi băieţi, şi mie mi-a plăcut vânătoarea, dar la un moment dat a trebuit să vând puşca». După meci, tot în vestiar. «Aveţi vreo întrebare?». Am ridicat mâna. "Sunt curios cui i-aţi vândut puşca».

 

* "Înainte de un meci le-am zis mecanicilor de la Bujoreni să-mi repare maşina, că vreau să dau o fugă până acasă, la Făgăraş. Aveam maşina la service, la Bujoreni, 500 de metri mai încolo de Ghencea. I-am pus să împingă maşina. Îmi tot făceau semn din spate cu degetele, «dă-i a doua, Gheorghiţă». Mai aveam vreo 100 de metri până în Ghencea când am ieşit din maşină şi le-am aruncat cheile. «Faceţi ce vreţi cu ea!». Şi am plecat. Aud numa', la un moment dat, capota trântită în spatele meu şi înjurături. «Gheorghiţă, asta n-are motor!». Normal. Motorul era în Ghencea, la soldaţi, l-am lăsat să-l cureţe. de aia voiam să împingă până în Ghencea, să iau motorul..."

 

* "Dacă nu-mi plăcea apa minerală, şi acum eram în naţională".

 

* "Am văzut că Steaua vrea să-l pună pe Rada fundaş stânga acum. I-am zis lui Lăcătuş că îmi pare rău că nu mă mai ajută vederea, că altfel şi acum, la 50 de ani, făceam faţă la Steaua".

 

* * *

 

Fan Club Steaua, de 3 ani

 

Ideea înfiinţării Fan Clubului i-a venit lui Ion Gheorghe în urmă cu 3 ani. "Aici, la barul lui Adi Baltador, ne strângem şi vedem meciurile Stelei. Avem toate imnurile Stelei. Vezi şi tu, totul e în albastru şi roşu. La fel cum am făcut şi la şcoala unde sunt profesor", mai spune Ion Gheorghe. Într-o vreme, la Magnolia se vindeau şi materiale promoţionale, toate originale. "Aveam fulare, tricouri, insigne, de toate. Preţurile erau corect afişate, pe perete, nu făceam afacere din asta, nu voiam să ne îmbogăţim", mai spune "Gheorghiţă", cel care speră să vină şi vremurile acelea în care, între Fan Club şi gruparea din Ghencea, să existe o colaborare mai strânsă.

 

Profesor din întâmplare

 

Ion Gheorghe a devenit profesor de sport în 2000, din întâmplare. "Soţia mea era profesoară de limba română la Şcoala 20 şi, într-o zi, m-a sunat să merg să fac orele de sport, pentru că profesorul de atunci, domnul Moga, era bolnav. N-am vrut nicicum, dar atât a tras Corina (n.a. soţia) de mine că, până la urmă, n-am avut ce face. Acum sunt la Grupul Şcolar de Industrie Construcţii Maşini", mărturiseşte Ion Gheorghe.

 

"Niciun meci de retragere pentru sibieni"

 

Of-ul lui Ion Gheorghe e că fotbalul sibian e în paragină de mai mulţi ani şi că nu se întrevede prea curând "luminiţa de la capătul tunelului". "Sunt atâţia oameni cu bani în Sibiu, dar care nu investesc în fotbal. Iar, dacă va fi să se facă ceva, ar trebui aduşi jucătorii sibieni acasă. O echipă măcar de "C" tot am face, care după aceea să încerce să promoveze. În plus, nu ar trebui să se mai aducă antrenori de peste tot, pentru că sunt atâţia foşti jucători sibieni care ar putea să antreneze", spune "Gheorghiţă".

Însă of-ul cel mai mare este acela că nici unui fotbalist sibian, în toţi aceşti ani, nu i s-a organizat vreun meci de retragere.

 

"Nu mai există numărul 10"

 

Despre fotbalul românesc de astăzi, Ion Gheorghe spune că e unul mult sub nivelul celui de acum două sau trei decenii. "Sunt prea multe ieşiri afară. Noi mergeam la Forban, am prins 4 ierni, şi alergam prin zăpadă mai mare de genunchi. Făceam cărări prin zăpadă. Steaua avea pepinieră serioasă atunci, iar jucătorii care erau aduşi din altă parte veneau de la echipe din ţară. Acum nu mai sunt jucătorii de număr 10, cei care trebuie să distribuie mingile. Fotbalul românesc e departe de cel din trecut", mai spune Ion Gheorghe.

 






comentarii
1 comentarii

Mulțumim pentrua astfel de povești, Ovidiu Boica.
P.S. O mai exista ”Fan Clubul”, respectiv, unde era acel bar, Magnolia, că nu-mi amintesc de un local cu numele ăsta?!
Ardeleanul
23.06.2022 11:43
Din aceeasi categorie
SEVIS

Campanie de comunicare

Turul ciclist al Sibiului

A.D.I. Eco Sibiu
VISA MEDICA
Compa
Licitatie publica

EVENIMENT TV

ACCENT MEDIA